Atitudini în teatrul românesc. Scrisoare către Andrei Măjeri

ATITUDINI DE START – rubrica Atitudini în teatrul românesc
iulie 29, 2019
Atitudini în teatrul românesc. Scrisoare către Leta Popescu
septembrie 22, 2019

Foto Adi Bulboacă

Dragă Andrei,

Mă tot gândesc la evenimentul UN NUME de la Târgu Mureș și la Gala Hop de la Constanța. Ele nu sunt legate decât prin faptul că am fost împreună și la unul și la altul, călătorind cu mașina dintr-o lume în alta. O legătură ar mai putea fi temele discutate la ambele evenimente, toate legate de corpul, dansul actorilor. La Târgu Mureș am petrecut patru zile cu regizorul Grzegorz Jarzyna și cu Ivan Estegneev, coregraful cu care lucrează el de câțiva ani. Ei au ținut un atelier care se numea „Căutând adevărul corpului”, iar noi am stat acolo și ne-am uitat la ei. Îmi amintesc cum Ivan le tot spunea actorilor să-și lase corpul liber pentru că el conține foarte multe informații „secrete”. Le explica cum corpul este mai inteligent decât credem noi. Vorbea de o intuiție și de un adevăr al corpului, altele decât cele ale minții. Jarzyna spunea mereu „don’t serve! don’t serve! Find your own vocabulary! Find your dignity”. Mi-au rămas întipărite în minte toate vorbele astea. Le-am luat ca pe o temelie pentru arta noastră. „A nu servi”! Sau poate în română ar fi „a nu fi servitorul” nimănui. Nici al publicului, nici al partenerului, nici al regizorului. A-ți forma propria personalitate, cu propria demnitate care să se întâlnească cu o alta, aici pare că poate să înceapă o colaborare, un spectacol.

Cu gândurile astea am plecat la Gala Hop unde tema era, la propunerea lui Gigi Căciuleanu, cea a dansactorului. Dar înainte de asta, eram în mașină când am devenit melancolici și tăcuți. Înainte să plecăm, în ultima seară, a venit la Târgu Mureș și Roman Pawlowski, reprezentant al TR Warszawa, teatrul pe care îl conduce Grzegorz Jarzyna în Polonia. Ne-a prezentat misiunea acestei instituții, cea primordială fiind construirea viitorului. Eu am plecat cu mai mult curaj. Acești trei oameni ai treatrului mi-au dat încredere că mersul mai departe în căutările mele, atât în cele practice cât și în cele teoretice, are sens. Dar tu mi-ai zis că ești ușor trist. Ce era tristețea aceea, melancolia, regretul, fascinația?

La Gala Hop am petrecut trei zile tot în jurul temei corpului. Nu am apucat să vorbim prea mult, dar sunt curioasă ce-ți trecea prin minte după întâlnirea de la Târgu Mureș când vedeai prestațiile colegilor noștri actori? Îți spun sincer că eu m-am simțit ca la o primă preselecție pentru „Românii au talent”. M-am bucurat să văd, totuși, debusolarea tuturor. Era un semnal de alarmă. Tema dansactorului mi se pare excelentă. După această primă încercare, e limpede că trebuie cu toții să ne revizităm instrumentele cu care lucrăm. Îmi vine să mă duc prin școli și să strig „dragi studenți și profesori, dacă știți să faceți tumbe, nu înseamnă că știți să și comunicați prin corp! Dacă vă strângeți de gât cu mâinile, nu înseamnă că exprimați durere! (amintește-ți, Andrei, câți s-au strâns de gât cu gândul că asta înseamnă să-ți asculți instinctul!). Dragi studenți și profesori, învățați împreună că un corp musculos și/sau flexibil folosit ca obiect de seducție, nu are nicio valoare în plus față de un corp onest, simplu, liber!” Tu ce le-ai striga studenților, actorilor, profesorilor? Sau cui ai striga, sau cui i-ai zice în șoaptă despre toate astea?

Vara asta a fost pentru mine una în care am luat contactul cu „alții” și imediat cu noi. Am fost la o rezidență în Elveția la un festival care chestiona impactul artei în societate. Am văzut studenți ai școlii din Amsterdam, o menționez pe Maria Magdalena care a creat un performance despre ce înseamnă să fii european. Mi-o amintesc ca pe o artistă tânără preocupată de vremurile noastre. Când m-am întors, m-am aruncat direct într-un festival al școlilor de teatru din România. M-am crucit să văd studenți făcând roluri de compoziție în spectacole a căror temă nici nu mi-o mai amintesc. Nu mi-i mai amintesc nici pe actori. Erau poate „servitorii” unor lumi care nu le aparțin. Apoi am participat la un workshop cu Martin Boross, regizor de vârsta noastră, din Ungaria, cu care am participat mai demult la Festivalul Fast Forward din Germania, festival dedicat regizorilor tineri din Europa. I-am observat metodele de creație, evoluția lui față de acum 5 ani. Imediat după, am susținut eu însămi un laborator la Reactor, unde mi-am descoperit propriile limite. Vin limitele astea din climatul în care eu am rămas? Sunt doar limitele mele, independente de pregătirea și tipul de gândire a teatrului din România? Le voi depăși vreodată?

Am luat contactul cu artiștii polonezi invitați de Cristi Popescu la Târgu Mureș, apoi m-am urcat în autocarul Galei Hop. Mă simt ca balena pe care o dădea Jarzyna exemplu actorilor. Mă scald în apele lumii teatrale românești și îmi e obligatoriu să ies din când în când la suprafață, să iau o gură de aer. Apoi mă scufund din nou, și tot așa. Tu? Știu că ești în Grecia la un atelier. Ce e pe acolo?

Aștept să-mi scrii gândurile tale,

Colega ta, Leta

p.s. dacă vrei să-i scrii și tu vreunui coleg sau vreunei colege, dă-mi de știre că publicăm în rubrica mea din Scena.ro, „Atitudini în teatrul românesc”.

Foto Adi Bulboacă

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide