Atitudini în teatrul românesc. Ramona Dumitrean: „ Sistemul nu poate fi ucis decât prin solidaritate” (scrisori)

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de regizoarea Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actorul Marius Manole și actrița Ramona Dumitrean. În luna următoare, Ramona Dumitrean va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Ramona,

Cum am ajuns eu să-ți scriu o scrisoare? Nu știu. Cum nu știu nici când m-am îndrăgostit de tine. Ba da, asta știu. Eram în anul întâi și te-am văzut la Timișoara. Un festival studențesc (ce vremuri!). Eu eram mic și slab și tu erai… erai… superbă. Atât țin minte. După, am rămas prieteni. Ani și ani. Să fie vreo 20? Da, cred că 20. Ce s-a întâmplat cu noi de atunci? Tu ai terminat facultatea, ai plecat în Franța, apoi te-ai întors, te-ai angajat la Cluj, ai jucat mult și bine, te-ai măritat, ai devenit mamă. Eu am fost la Brăila, am venit la București, am jucat mult (mai bine și mai prost), nu m-am căsătorit, n-am devenit tată. Cam așa! Vorbim rar și, pentru că de fiecare dată întâlnirea cu tine mă emoționează, nu apuc să-ți pun toate întrebările pe care mi le- aș dori. N-am fost cu tine în momentele tale importante, nu ți-am văzut fetița. Și atunci stau să mă întreb ce prieteni suntem noi? Ce ne leagă, de fapt?

Ne leagă începutul și dorința pe care o aveam amândoi de a face teatru, de a arăta lumii că suntem actori buni, că meseria e sfântă și că noi nu vom ceda niciodată compromisului, chiar dacă teatrele sunt cum sunt, chiar dacă mai marii noștrii au încercat să ne pună cizma pe gât. Știi, mult timp am crezut că vom reuși, mult timp am crezut că nu suntem ca ceilalți. Veneam la tine la spectacole și eram uimit de cât de bună erai, de cât de ușor și firesc existai pe scenă, și-mi spuneam … fata asta va trece de toți și de toate. Pofta ei de teatru nu se va stinge niciodată. Îți mărturisesc că așa credeam și despre mine. Doar că anii au fugit pe lângă noi și-am îmbătrânit și eu, ba chiar și tu, și într-o zi mi-ai spus la telefon că te-ai retras și nu mai vrei să joci. Eu încă mai credeam în teatru, m-a durut foarte tare.

Întâmplarea face că acum nu mai cred nici eu. Uite că sistemul ăsta bolnav la care am contribuit toți ne-a îngenuncheat în cele din urmă pe amândoi. Tu te-ai mutat departe de oraș. Chiar, cum e viață acolo (n-am apucat să te întreb niciodată)? Ți-e dor de teatru? Ce ar trebui să se întâmple în teatrul românesc ca tu să vrei din nou să urci pe scenă? Să joci cu plăcere? Și, până la urmă, când te-ai despărțit de teatru? Sunt curios cum a fost la tine divorțul de iubirea cea mare.

Dragă Ramona, să știi că sunt din ce în ce mai mulți actori prieteni care se retrag și cred că asta e înspăimântător. Se retrag sufletește, că, de jucat, jucăm fiecare pe unde putem. Și încercăm să o facem bine.

Te iubesc, mi-e dor de tine!

A! Uitam întrebarea cea mai importantă. Ești fericită?

Marius.

Ramona Dumitrean foto Richard Balint

Dragă Marius,

Este ora 5 dimineața, 5 grade cu minus, ninge, mă pregătesc pentru viață și-n dimineața asta, ca de altfel în fiecare dimineață la aceeași oră. Viața acestei dimineți ne aparține. Dragule, iubitule, măi, tu, fă… dormi încă? Trezește-te dară și trage o țigară alături de mine, hai să ne fim! Din nou, doar nouă, să ne îndrăgostim iar și iar! În cei 20 de ani, ți-am spus vreodată cât de mult îmi place povestea noastră de dragoste? În cei 20 de ani, ți-am mărturisit vreodată cât de tare sunt îndrăgostită de forța nopții din sufletul tău zbuciumat, de infinitatea de stele jucăușe din trupul tău plăpând, de intensitatea orbitoare a luminii lunii de pe umerii tăi firavi? Nu… nu cred! Pentru că la ora 5 dimineață, tu dormi! Ne iubim nesincronizându-ne, fiecare în colțul lui. Nocturn-diurn până la adânci bătrâneți.

Din 4×5 fumuri de țigară, timp de 20 de ani, ne-am organizat visele, derutele, speranțele și asta, cum îi zice?… teatrul! De 4×5 fumuri de țigară s-au creionat în aer cercuri, triunghiuri, pătrate. Nimic palpabil și totuși concret. Un concret fragil și iată, posibil a fi distrus cu o singură respirație. Uneori un concret frustrant, alteori un concret îngrozitor de frumos. Vinovată doar în a face compromisuri cu “fumurile” de țigară.

N-am suferit niciodată profund pentru că mi-a pus cineva cizma pe gât, ghetele mele erau înfipte bine în pământ… chestie de echilibristică. Suferința a fost oleacă prezentă, la afirmațiile unora, cum că nevoia-mi de-a lua o pauză de teatru e o chestiune de “moft de starletă”. Wtf? No, niște lacrimi, 3-4 înjurături, 2 pahare cu vin, 20 de țigări și-atunci starleta sună starul, pe tine (că doar cine o putea înțelege mai bine?🤣) și-i zice că e cu sictir tot teatralâcul ăsta. Și starul se îngrijorează a dracului de tare și-mi dă o psihologizare ca la carte, astfel încât a reușit să mă scoată din rahatul gândului negru o bună perioada de timp. Încă vreo 20 de ani. Și tu mă întrebi dacă e prietenie? Păi e… că nu trebuie să-ți simt respirația zilnic ca să știu că miroși încă a dragoste, încă a speranță. Ești încă la picioarele mele, mă ajuți să-mi leg șireturile la ghete.

BTW, cizma aia de pe gât e doar un tatuaj cu hena…se duce!

Marius, acum cred că încrâncenarea mea teatrală trebuia să dispară mai devreme. Că asta a fost problema reală. Încrâncenarea. Prea “în” ca să mă pot bucură realmente de meserie. Prea mult, într-un timp prea scurt, prea ca la fabrică, prea fără feed-back real, prea cu avânt. Dacă aș fi știut să-mi gestionez mofturile, dorințele, realizările, eșecurile, norocul, aș fi avut și bucuria celor 20 de ani plini de dimineți de ora 5. Diminețile astea îmi sunt psiholog în fericire. Am divorțat de teatru pentru că am început să mă dezintegrez. Simțeam că mă repet, că nu mă mai surprind, că foloseam aceleași resurse pentru personaje diferite, că nu aveam timp să le descopăr, că îmi venea să plâng din orice, că înainte de o premieră eram paralizată de frică… frică de cuvinte, frică de public, frică de penibil. Cre’ că se instaurase un pic de depresie… și într-o dimineață, exact înainte de o repetiție la “Sânziana și Pepelea” (n.r. producție Teatrul Național Cluj, 2013, regie Alexandru Dabija), l-am sunat pe Dabija, ne-am văzut la o cafea și i-am destăinuit pateticul “ce”! Știam că mă va înțelege, dacă nu Dabija, atunci cine? A, tre’ să știi că pe Dabija îl iubesc necondiționat. Marea mea iubire teatrală. Am intrat în Naționalul Clujean datorită lui. Și datorită Monei Chirilă (n.r. Mona Marian (Chirilă), regizoare, d. 2013 ). Și uite așa, n-am mai intrat în producții noi, o bună bucată de vreme. Am jucat doar spectacolele pe care le aveam deja. M-am retras la țară, printre copaci și animale, n-am mai ieșit cu colegii la taifasuri, după spectacole. Am vorbit mult cu mine, cu soțul meu, cu Lara (cățelușa mea). Am încercat și un dialog cu divinitatea, nu prea mi-a ieșit. N-aveam bani să merg la psiholog, trebuia să-mi vând casa ipotecată, ca să plătesc pentru câte aș fi avut de zis!😂

Bref, am divorțat de teatru, dar ne-o mai tragem din când în când, el mă plătește, eu prestez servicii, uneori scap câte o dâră reală de plăcere, alteori simulez câte un orgasm și ori de câte ori mi se ejaculează în gură, scuip. Definitiv, nu pot renunța la el. Am făcut un pact, eu nu-l mai iau atât de mult în serios, el nu mai dă cu banul.

Sistemul te subjugă oricum, că asta-i treaba lui. Trebuie să-ți sincronizezi pașii cu el, dar să fii cu o fracțiune de secundă mai deștept și cu o juma’ de gheată înaintea lui. Eu n-am avut niciodată această deșteptăciune. Ce trebuie neapărat schimbat în sistem? Păi, totul. Noi am avut totuși șansă să ne redefinim, după ce-am inhalat suficient din splendoarea a ceea ce-ar fi putut fi “absolvirea”. Dacă nu suntem prea nătângi, trebuie să recunoaștem c-am avut parte și de catharsis. Slavă scândurii.

Sistemul trebuie ucis, reconstruit. Din școală! Nu toți sunt înzestrați cu darul jocului. Întru început, fiecare copil vrea să fie artist. Pare că își poate continua joaca și jocul astfel. Și profesorul de profil e singurul care poate să-i reteze aripile, dacă simte că zborul i-ar putea fi fatal copilului. Se girează un sistem în care se produc pe bandă rulantă artiști. Mai mult decât în oricare altă meserie, cantitatea n-are ce căuta. Aici, cantitatea distruge destine, anihilează personalități, subjugă vise. Sunt atât de mulți tineri actori buni, independenți, care luptă să supraviețuiască, care n-au loc în teatre… sau dacă au reușit să intre într-un teatru, nu prea li se dă să joace. Unii duc tava zeci de ani și sunt obligați să creadă că, dacă fac asta cu talent, l-au prins pe Dumnezeu de picior. Alții experimentați și “rulați” își găsesc sfârșitul artistic muuuuult prea devreme, obligați fiind să se “pensioneze”, că nu mai există roluri pentru ei. Scapă cine poate și cine are NOROC! Vrei să dau nume? Nu dau, de data asta aleg să fiu un pic mai isteață și să tac. Am pierdut de atâtea ori, atâtea partide “artistice”, tocmai pentru că mi s-a făcut greață când a trebuit să înghit. Adevărul gol goluț n-are ce caută în această breaslă, cel puțin nu în gaura noastră de macaroană. Sistemul defectuos din mediul artistic nu poate fi ucis decât prin solidaritate. Cu riscuri. Cu sânge. Și această solidaritate riscantă și sângeroasă nu cred că va avea loc prea curând.

Fericită? Nu știu. Împlinită? Sigur! Fiica mea m-a născut a două oară! Datorită ei, universul mi-e infinit, mi-e divin, mi-e 20×20×20×20×20×20×20………..

Te îmbrățișez de douăzeci de ori înmulțite cu douăzeci și tot așa pentru încă douăzeci de ani. Și pentru că vreau să prindem încă 20 de ani, să tragem o țigară împreună, să ne lamentăm cu umor, hai să căutăm împreună exact acolo unde căutăm cel mai puțin, acolo unde moartea nu e închipuită. În viață!

Te iubesc, prieten drag,

Ramona

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)
Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Leta Popescu  – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)
Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)
Schimb scrisori Adriana Moca – Marius Manole (decembrie 2020)
Schimb scrisori Marius Manole – Ramona Dumitrean (ianuarie 2021)
Schimb scrisori Ramona Dumitrean – Ada Lupu Hausvater (martie 2021)

***

Anul 3 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Adina Lazăr – Alexandra Felseghi (septembrie 2021)
Schimb Scrisori Alexandra Felseghi – Csaba Székely (octombrie 2021)
Schimb scrisori Csaba Székely – Andi Gherghe (februarie 2022)