Atitudini în teatrul românesc. Mihaela Sîrbu: ”Eu cred şi sufăr mai puțin” (scrisori)

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de regizoarea Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între Theodor-Cristian Popescu și Mihaela Sirbu. În luna următoare, Mihaela Sirbu va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Mihaela,

Sunt sigur că te surprinde puțin scrisoarea mea către tine la această rubrică. Deși ne urmărim unul pe altul de un sfert de veac, vorbim sporadic, aproape întîmplător și nu am colaborat niciodată. Dar te admir, sunt sigur că simți asta, nu numai pentru personalitatea ta artistică atât de aparte, ci și pentru independența ta reală, pentru curajul de a te mișca firesc în direcții multiple și, nu în ultimul rând,  pentru optimismul tău tonic, pentru buna ta dispoziție aproape de la sine înțeleasă, pentru ceea ce profesorul meu Valeriu Moisescu numea „predispoziția fericirii”.

Senzația mea, în ceea ce te privește, e din Autobahnul lui Neil LaBute tradus, regizat, produs,  jucat (și) de tine cu Teatrul Fără Frontiere (n.r. produs în 2006): îmbarcați în mașini, ne-am lăsat purtați prin București la bunul plac al actorilor, spectacolul fiind, astfel, în mișcare, o mișcare ce presupunea de la noi toți atât abandon, cât și îndrăzneală, dar și, mai ales, intimitate asumată. Nimic original, ai zis tu, Neil LaBute o sugerează ca posibilitate. Așa o fi, dar tu ai ales-o: mișcarea în intimitate, neastâmpărul, neașezarea.

Ești prezentă tot mai mult, în ultimii ani, în noul film românesc (n.r. Toată lumea din familia noastră, Când se lasă seara peste București, Aferim, Alice T etc.), unde lași senzația că te simți ca peștele în apă, așa că îmi vine să te întreb abrupt: cum resimți, dinăuntru, un fenomen atât de original și puternic? Și imediat: de ce nu a apărut și în teatrul românesc unul? Unde ratăm, în ciuda a ceea ce am încercat și sperat (și noi doi) din anii nouăzeci încoace? Nu vorbesc aici de un spectacol, de un regizor sau de un actor, ci de un fenomen. Hai să încercăm să înțelegem unde ar putea fi obstacolul. E în sistemul de producție, e în limbajul artistic vechi, e în predispoziția criticii spre o estetică validată de creatori puternici acum 40-50 de ani, e într-o indulgență a publicului, ce umple sălile oricum și aplaudă în picioare, mulțumindu-se cu puțin? Sau în cumințenia noastră, în teama de a nu deranja, de a nu speria spectatorii, de a nu juca cu sala goală, deșert pe care colegii noștri din film l-au traversat ani buni? E într-o lipsă de viziune? Într-o orientare prea comercială sau prea direct socială? În timpii scurți de repetiție ce au devenit o regulă? Într-un alt tip de blocaj? Ce crezi? Cum simți, repet, dinăuntru?

Aș face apoi apel la accesul pe care îl ai, prin educație și interes, la cultura germană (germana fiind a doua ta limbă maternă, studiată și la universitate înainte de teatru). Există ceva în educația teatrală germană ce ai propune să importăm? Pierdem ceva neantrenându-ne serios pe Brecht? Un culoar pe care nu alergăm? De unde extrem de slaba apetență a artiștilor și publicului românesc de teatru pentru Peter Handke, Elfriede Jelinek, Heiner Müller sau Thomas Bernhard, atât de prezenți pe scena poloneză, de exemplu? În schimb e faimos la noi ca niciunde altundeva (și cu ajutorul tău) Neil LaBute, un autor minor, poate, de care, povestea Vlad Massaci, nu auzise nimeni în Germania acum câțiva ani. E ceva de înțeles de aici? E ceva concret de făcut, dacă tot conducem amândoi clase de actorie și regie? O propunere de temă comună?

Simt că te provoc prea direct, dar, dacă te cunosc cât de cât, nu-ți va displăcea o abordare atât de deschisă. Abia aștept să citesc ce ai de spus.

Pe curând,

Cristi

***

Foto: Dragoș Lumpan

Dragă Cristi,

Cînd am primit scrisoarea ta – ce frumos sună asta! – am fost, cum ai anticipat, surprinsă. Surprinsă și onorată, fiindcă îmi spui niște lucruri atît de frumoase, pe care nici nu le-am bănuit, fiindcă noi… nu vorbim așa. Deși, atitudinea ta deschisă, invitațiile la evenimente și întîlniri importante organizate de tine, cum ar fi cele de la NEC (n.r. New Europe College / Colegiul Noua Europă), cu Martin Crimp și Marius von Mayenburg, printre alții, m-au făcut să mă simt întotdeauna prețuită. Și nu în ultimul rînd, faptul că ai dedicat Teatrului Fără Frontiere, companie înființată și condusă de mine, un întreg studiu de caz în lucrarea ta de doctorat (n.r. este vorba de Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii mişcării independente în teatrul românesc post 1989).

Pînă să apuc să-ți răspund însă, preocupată fiind de pregătirea grupei de la UNATC pe care o coordonez pentru UNATC- Uși Deschise, iată că ușile s-au și închis, după doar un weekend (ca să parafrazez o glumă apărută zilele acestea).

De fapt, cred, că pînă să apuc eu să răspund, s-a prăbușit o lume. Lumea așa cum o știam noi înainte de pandemie s-a schimbat peste noapte. Sînt deja săptămîni de cînd predăm cursuri online – cursuri de actorie, doamne! – și teatrul, spectacolul, nu mai există acum, în aceste momente, decît tot în online. E mult prea devreme să tragem niște concluzii, dar nu putem să nu realizăm că se nasc noi întrebări.

Revenind la noi doi, Cristi, gîndindu-mă de cîtă vreme ne știm, realizez că te cunosc dinainte de revoluție! Probabil că n-am vorbit niciodată despre asta și tu nici nu știi, dar prima oară te-am văzut la Teatrul Podul, pe care eu îl frecventam înainte de admitere, într-unul din „cursurile” sau repetițiile pe care le ținea domnul Naum: te văd stînd în picioare, spunîndu-ne cine ești și că intenționezi să dai examen la regie. Cred că ai trecut o singură dată pe acolo. Ne-am cunoscut apoi în facultate, tu erai cu un an mai mare decît noi, dar cel mai bine te cunosc din a doua jumătate a anilor ‘90, cînd începuseși să faci niște spectacole eveniment cu Compania Teatrală 777 (Copiii unui Dumnezeu mai mic de Mark Medoff) sau înafara ei (Îngeri în America de Toni Kushner, Eu cînd vreau să fluier, fluier… de Andreea Vălean, Dadadans). M-a impresionat mereu, pe lîngă calitatea și modernitatea spectacolelor tale, cît de bine ești conectat la teatrul din afara țării, la dramaturgia contemporană, cîtă viziune aveai în programele tale (eu fondasem Teatrul Fără Frontiere în 1996 cu gînduri nu mai mari decît  să joc mai mult și mai bine, orice!) și m-ai inspirat. Ai fost într-adevăr un deschizător de drumuri și de ochi în acest domeniu și știm cît de greu este pionieratul în România.

Mă întrebi de ce nu am reușit și noi în teatru să creăm un fenomen de amploarea și prospețimea filmului românesc. Poate pentru că creatorii noștri nu au avut șansa să se racordeze la teatrul european? Pentru că sînt cîțiva regizori – printre care și tu – care au văzut mult teatru în Europa, dar nu sînt mulți. Și dacă filmul circulă ușor, spectacolele circulă greu – iată ce impact au avut cele cîteva ediții ale FNT care au putut aduce spectacole importante în România, dar ce puține au fost! Sînt norocoasă că – datorită apartenenței mele la cultura germană, în primul rînd – am putut să lucrez 5-6 proiecte de teatru în străinătate, în Germania și Elveția (dintre care trei cu Igor Bauersima) și că am participat la cîteva festivaluri importante; m-au schimbat complet!

Știi, cîteodată mi se pare că toată energia și obrăznicia pe care noi am avut-o ca generație s-a epuizat în extraordinara mișcare de a-l da jos pe Ceaușescu! Dar pentru tot restul am fost prea slabi și cuminți – prea învățați cu ascultarea, cu bunul simț, cu respectul pentru cei mai în vârstă. Prea am luat în barbă toate elementele tranziției, pentru că teatrul, odată cu societatea, s-a schimbat radical, și noi, ca restul societății, am descoperit comercialul, libertatea prost înțeleasă, lucrul superficial, goana după bani. Am senzația, de cel puțin cincisprezece ani, că teatrul e în moarte clinică: la teatrele din București abia se mai adună oamenii pentru repetiții, e mai mereu cu nervi și amenințări și așteptări după cineva iar în sistemul independent, unde se repetă exclusiv pe gratis, e greu să aduni și numai doi actori și un regizor, de aceea timpii de producție sînt lungi dar complet ineficienți. Sau, poate, pur și simplu fenomene extraordinare se întîmplă o dată la 50 de ani – și noi avusesem în teatru momentul nostru de glorie, iar creatorii acelui fenomen erau activi, ba mai mult, exilați, iar noi n-am știut să facem altceva, un timp, decît să așteptăm reîntoarcerea lor…

Da, îmi place filmul românesc și îi prețuiesc foarte mult pe creatorii lui și încăpățînarea lor de a face filme de artă. Și este atît de extraordinar să mergi la festivaluri și să te întrebe lumea de ce în România există doar filme bune (nu e chiar așa, știm :). Dar e și un sentiment extraordinar acela de a face parte dintr-o familie mai mare decît țărișoara noastră, aceea a filmului european, și lucrul acesta aduce după sine înțelegere, învățare, evoluție.

Sistemul teatral a fost ani de zile mîncat de lipsa banilor: pentru producții, pentru noile media, pentru turnee în țară și cu atît mai mult în străinătate……

Eu am convingerea că lipsa unei politici culturale mai ofensive a teatrului independent a făcut ca această zona teatrală să nu reușească, cu cîteva excepții, mult mai mult decît să-și îndeplinească niște sarcini minimale: să ajute niște actori să se exprime, să se păstreze în meserie, cîțiva dramaturgi (mult prea puțini) să scrie, cîțiva regizori să lucreze cu actorii… dar marile spectacole au nevoie de o scenă mai generoasă, de scenografie, de sunet, lumină, video, pentru că inovația în acest domeniu a avut loc în ultimii 30 de ani. Cred că cu finanțare pentru teatrul independent, de acolo s-ar fi ridicat multe voci noi, proaspete, puternice, nealiniate trendului. Dau exemplul lui Eugen Jebeleanu, pentru că, deși poate părea nederept, el îmi vine acum în minte. Mai ales că mi-a fost student. Dar el lucrează mai mult în străinătate.

Mă întrebi de teatrul german: mie mi se pare că textele germane cer și niște regizori de o factură mai specială. Teatrul american e teatru de text, de poveste, acolo dramaturgul este cea mai importantă persoană (nu degeaba cere Mamet actorului să spună textul și atît, la restul s-a gîndit dramaturgul). Teatrul românesc e centrat pe actor, pe carisma lui, pe puterea lui de convingere. Dar teatrul german e construit în jurul regizorului și e violent și invaziv și pune prea multe probleme – și de la Woyzeck încoace e piatră de încercare pentru regizori.

Eu sînt fascinată de teatrul german și îndeosebi de actorii germani. Nu pot să mai aud: “sînt reci, n-au umor, nu te ating”. Actorul german e un actor extraordinar! E foarte bine pregătit și se implică 200% în rol. Nu se răsfață și nu face cu ochiul spectatorului (decît dacă e cazul), sparge cu dezinvoltură cel de-al patrulea perete și nu are sfială. Joacă în orice convenție pe care i-o cere regizorul, iar regizorul exploatează actorul fără menajamente. Am văzut spectacole care se jucau pe un podium care intra printre spectatori (Emilia Galotti – Michael Thalheimer), spectacole care se jucau doar cu fața la public (Trei surori – Stefan Pucher) spectacole în care actorii șopteau în lavaliere (Traum im Herbst – LukPerceval) spectacole în care actorii erau filmați live și proiectați  (Umiliți și obidiți – Frank Castorf), și de fiecare dată lucrurile aveau sens. Nu știu dacă toate acestea vin din antrenamentul brechtian, dintr-o etică extraordinară a muncii sau dintr-o foarte bună pregătire în zona de mijloace de expresie. Din păcate, n-am avut șansa să cunosc prea bine școlile lor din interior – dar vorbind la un moment dat cu o profesoară din Viena la un festival internațional pentru studenți, am întrebat-o ce fac, de ce sînt studenții lor atît de preciși, implicați, adevărați – și mi-a spus că în primul an fac doar tehnica Meisner. Așa că m-am dus in America să învăț tehnica Meisner. 🙂 Dar nu cred că e totul.

Îmi displace tot mai mult să mă plîng și să dau vina pe perioada de tranziție, asta pentru că aceste vremuri pe care le trăim – de doar două săptămîni încoace – nu trebuie să lase, cred eu, loc niciunui fel de negativism, dar am de multe ori în suflet o tristețe: aceea că sîntem o generație pierdută, sărită, că prea puțini dintre noi au reușit să lucreze la capacitatea lor, să se împlinească, să descopere, să se impună ca generație. De vină, pe lîngă cele enumerate mai sus, a fost și lipsa noastră de solidaritate, în orice privință. Poate că sîntem acum ca acei părinți care se doresc realizați prin copiii lor. Pentru că insist, în toate interacțiunile cu studenții mei, să se sprijine unii pe alții, să țină aproape, să lucreze împreună. Și poate, în viitor, să avem parte de un nou fenomen „Piatra Neamț”, de o nouă „generație de aur”. Cine știe – poate momentul acesta de pauză impusă ne va obliga să vedem mai departe, sau mai în înăuntrul nostru și de aici se va naște ceva bun. Eu cred…

„Eu cred şi sufăr mai puțin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață”. (Nina Zarecinaia)

PS: O temă comună pentru studenții de la actorie și regie, dincolo de exercițiile semestriale pe care le fac împreună, ar fi extrem de binevenită, dar din păcate avem un program foarte plin, fiindcă ne descurcăm foarte greu cu cei trei ani de studiu. Momentan mă bucur să văd cîțiva dintre studenții tăi venind la orele de actorie ca să asiste. La noi e mereu ușa deschisă pentru ei.

Să ne vedem cu bine! Mai creativi și mai recunoscători!

Mihaela

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)
Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Leta Popescu  – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)
Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)
Schimb scrisori Adriana Moca – Marius Manole (decembrie 2020)
Schimb scrisori Marius Manole – Ramona Dumitrean (ianuarie 2021)
Schimb scrisori Ramona Dumitrean – Ada Lupu Hausvater (martie 2021)

***

Anul 3 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Adina Lazăr – Alexandra Felseghi (septembrie 2021)
Schimb Scrisori Alexandra Felseghi – Csaba Székely (octombrie 2021)
Schimb scrisori Csaba Székely – Andi Gherghe (februarie 2022)