Atitudini în teatrul românesc. Iris Spiridon: „Îmi permit luxul de a nu face concesii” (scrisori)

De ce e necesară reforma în cultură și de ce nu mai poate fi ea evitată
iunie 6, 2020

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între scenografa Iuliana Vîlsan și regizoarea Iris Spiridon. În luna următoare, Iris Spiridon va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Iris,

Îmi aduc aminte de prima întîlnire. Ai venit cu o față de lună plină la mine, după premiera Câtă speranță (Teatrul Odeon, 2010), spectacol pe care-l lucrasem împreuna cu Radu Afrim, bucurându-ne de fiecare subtilitate a textului care ne-a împins la un puzzle contrariat și contrariant de liber al formei. Este un spectacol la care și eu și Radu ținem foarte tare pentru că atunci am enunțat un drum pe care urma să mergem ceva vreme. Un spectacol mort prematur din lipsa de credință reală în el a direcției de atunci, dar făcut cu mare deschidere către accidente, fisuri, tăceri, crăpături care deschid lumi. Reacția bucuriei tale m-a făcut să înțeleg că tu nu doar că prinsesei ideea, dar aveai și lecturile din spate și referințele și umorul cu care instrumentasem acel discurs. Un exercițiu de lectură foarte necesar. Mi-ai cerut o păpușă din cele pe care le văzusei în decor. Chiar mai aveam una rătăcită. Nu știu să fi ajuns la tine, dar împreună am descoperit multe puncte de credință, frumos, perspective, jocuri, jucării comune. În timp m-a impresionat lipsa de concesii și răbdarea cu care aștepți cu efort de Sisif un moment de explozie reală a unui discurs atît de necesar. Crezi că este mai utilă acum tăcerea, așteptarea, lecturile sau căutarea cu orice preț a unei forme de expresie a mesajului? Cum te raportezi la asta?

Cînd lucrezi ai nevoie de empatie și armonie între oameni iar fragilitatea actorului nu ți-e străină. De multe ori preiei visceral emoțiile și e nevoie de mult timp să se transforme în altceva sau să genereze bazele unui alt proiect. Organic poate fi devastatoare arderea. Lecturile sînt un suport solid. Cum reușești să păstrezi radicalitatea intensităților ca sursă de iubire veșnică într-un joc prin excelență al efemerului pe care teatrul îl conține? Care este raportul tău cu timpul? Care este raportul tău cu spațiul ? Care este rolul tăcerii în tot acest vacarm interior generat de arderea pînă la capăt?

Ai terminat liceul de artă, este o amprentă care se simte. Tu ești cumva parcursul meu invers: ai pornit de la imagine și ai ajuns la studiul textului, ai terminat regie; eu am pornit de la text, am terminat filologie și am ajuns la imagine, am făcut pictură. Râd mult cu tine că drumurile astea au creat intersecții de detalii subtile de care altfel nu are nimeni parte având un parcurs linear. Cum vezi tu raportul între regizor și scenograf, sărind din barca scenografiei? Am lucrat împreuna și știu că ne-am bucurat mult de un limbaj comun, de detalii care ne veneau simultan, de multe idei complementare … de absență. Eu am exercițiul textului și poate sunt un scenograf atipic. Tu ai un simț plastic cum foarte rar au regizorii, ai o lume. Ce așteptări ai?

În procesul creației mesajul se transfigurează și-și poate schimba chiar radical forma de expresie de la o discuție inițial agreată împreună. Eu ador acest proces de modificare pînă la disoluție și generarea unei forme noi pe parcurs care să funcționeze organic cu toată echipa de creație. Mi s-a întîmplat ca o creație a unui sunet să mă facă să modific spațiul sau postura unui actor, energia lui, gândurile lui. Mereu sînt în gardă cînd lucrez și modific foarte mult să găsesc, să pot oferi cel mai bun suport. Cum te raportezi tu la o astfel de dinamică ? De fiecare dată am empatizat, tu te-ai bucurat de fiecare dată de schimbări, de lucruri noi… Așa faci mereu sau ai fost politicoasă ? J

Există o febră a preocupărilor față de problemele sociale, explicabile de altfel, iar marea majoritate a artiștilor aleg subiecte copleșiți de aceste subiecte, ajungând la creații de multe ori teziste, agresiv exprimate chiar pînă la diluarea artisticului. În acest context, tu te-ai retras într-o introspecție profundă legată de interiorul uman și problemele lui de afect, dependență de iubire, sex, spiritualitate și tot acest mixt pînă la disoluție, derapaje și confuzie a raportului dintre ele. Fiecare poartă cu sine diferit izgonirea din rai și tot acest univers dark cu care fiecare s-a întîlnit. De-a lungul timpului, cultural vorbind, această preocupare a făcut posibilă nașterea a mari capodopere. Lipsește cu desăvârșire la noi în teatru, nu atît preocuparea, cât o formă inteligentă de expresie a genului care pe tine te preocupă foarte tare și îl vrei reprezentat: erotic/horror. Ce am văzut ori a fost timid exprimat ori prost exprimat. De ce consideri atît de importantă această formă de expresie artistică ?

Mereu ai spus că Bogdan Dumitrache (Apollo 111) este pentru tine producătorul perfect. Ce a făcut el ? De ce anume e nevoie ca un artist să se simtă în așa fel încît să declare asta? Știu că ai lucrat foarte puțin în sistemul de stat… și asta la Teatrul German de Stat sau TNB. De ce anume e nevoie din partea unei instituții ca discursul tău să prindă forma ideală pentru tine?

Au venit peste noi lucruri noi în contextul actual sau dimpotrivă se vede mai limpede acum încremenirea … Care este raportul tău cu mediul on-line? Este parte din soluție sau disoluție?

Cu bine și bine,

Iuliana

Iris Spiridon – Foto Daria Tucă

Dragă Iuliana,

Cred că prima mea amintire cu tine este spectacolul Herr Paul (2009) de la Piatra Neamț, montat de Radu Afrim. Atunci mi-am dat seama că scenograful trebuie să aibă o lume la fel de puternică ca a regizorului. La spectacolele lui Radu în general, știam că ideile sunt în primul rând ale lui. Știam că el creează o lume și apoi invită pe cineva să i-o compună. La Herr Paul am înțeles că scenograful poate să vină în întâmpinarea regizorului cu mai multe forțe decât acesta și-a imaginat.

Mie îmi place spațiul plin și teatrul bogat…  Până atunci nu credeam că poți să ai altă pălărie la fiecare scenă și alt șoricel împăiat. Așa cum ai remarcat, îmi plac foarte mult cuvintele, de aceea insist să le aduc pe scenă exact în felul în care le aud în mintea mea; de la tine am învățat că le poți însoți și vizual. Că nu este suficient să pronunți într-un fel ceva, cum ar fi: „colierul cu piatră turcoaz”, ci îl poți și „scoate din buzunar”. De ce să nu vedem pe scenă toate lucrurile frumoase care ne plac ? De ce să nu fie scena plină de coliere cu diamante și inele și soricei și pălării ? Este foarte important și cum arată aceste obiecte, pentru că una este să fie procurate de un recuziter și cu totul alta este să fie create de o scenografă ca tine, ceea ce presupune ca șoricelul să aibă (poate) fustiță, iar pălăria să arate pe dinăuntru chiar mai frumos ca pe dinafară. Dragostea de detalii, despre care vorbeai și tu. Teatrul pentru mine înseamnă plăcere, plăcerea de a privi, de a auzi, de a fii excitat. Atunci am înțeles că decorul nu trebuie să fie doar sugerat, că obiectele care participă la decor trebuie să aibă spirit și trebuie să ne mângâie imaginația. Îmi amintesc că eram în ultimul an la facultate și o secretară nu a vrut să semneze devizul, fiind de-a dreptul șocată, pentru că eu voiam să cumpăr o pereche de ciorapi pentru Laura Palmer care costau cât un sfert din buget. Erau niște ciorapi superbi cu model leopard și cred că au contat ca efect mai mult decât au costat. Și știu că tu înțelegi asta. Nouă nu ne place teatrul sărac, improvizat; și nu ne place să pretindem că niște ciorapi obișnuiți pot trece drept unii speciali, doar pentru că se spune că teatrul este o iluzie. Câtă speranță.

Mă bucur să constat că ai fost foarte atentă la mine: da, îmi place să lucrez cu iubire și atenție și nu suport conflictul, pe mine nu mă încarcă creativ, chiar dimpotrivă. Și cred că și ție îți place să amesteci granițele dintre realitate și fantezie, legăturile profesionale dintre artiști, cu cele ascunse, imaginare. Ceea ce fac eu este o încercare de a lua în spectacol oameni care se regăsesc în temele existente acolo. Pentru mine teatrul este ceva foarte intim, care vorbește despre mine, care îmi amintește în permanență de legătura dintre viață și artă, ca un fel de tribut adus vieții. De aceea am nevoie ca actorii să se regăsească în personaje; de asta sunt atentă la ei și încerc să caut în sufletul lor ceea ce au ei nevoie pentru a face rolul.

Am nevoie, așa cum ai spus, de o trăire intensă și de senzația că spectacolul este o sărbătoare, nu o întâlnire obișnuită. Plăcerea de a participa la o energie vie, care te face să trăiești pe moment mai puternic decât în viața de zi cu zi, compensează dispariția ulterioară a spectacolului pentru totdeauna. Este un moment în timp, care pentru mine devine veșnic, tocmai pentru că mă face să ies din timp. Dau aici un citat din Stephen King: „Fie ca Dumnezeu să aibă în grijă Sa trecutul.” Pentru că m-ai întrebat și de raportul cu spațiul, pot să-ți spun că mă atașez de el ca și când ar fi o casă a mea. De aceea mi-e foarte greu să văd cum se strânge un decor, de cele mai multe ori neglijent; mă doare să văd rămășițele, formele degradarii. Nu mă liniștește că atunci când se aprinde lumina pe scenă el arată din nou bine. Mie îmi plac iluziile extrem de reale.

Cât despre răbdarea și efortul de a aștepta: eu am în general răbdare, și cu mine și cu oamenii. Iar cu spectacolele cred că am rabdare pentru că am ce să fac între timp. Cărțile sunt pentru mine plăcerea adevărată și sincer cred că aș putea să stau să citesc toată viața. Ce mi-ar lipsi din experiența cu teatrul ar fi contactul uman. Lucrurile se desfășoară cam așa: îmi petrec timpul citind și după aia mă gândesc că aș vrea să le povestesc și altora ce am citit, și încep să caut variante de exprimare. E un fel de joc ascuns al personajelor, ca și când oamenii – actorii ar avea de fapt o parte ascunsă. Ca și când Heathcliff și Lolita s-ar plimba prin lume și eu ar trebui să-i caut și să-i pun la mine în spectacole. Heathcliff ar putea să se numească în lumea de azi Sorin Leoveanu, doar el să nu știe asta. Scopul meu este de a-i face să prindă viață, de a-i (re)prezenta în fața unui public care să-i (re)cunoască.  Așa cum ai spus, îmi place să aștept, dar este o așteptare activă și din nou „câtă speranță”.

Îmi permit luxul de a nu face concesii, așa cum ai remarcat, fiindcă teatrul pentru mine nu este ceva vital, este ceva binecuvântat. Singura nevoie este aceea de contact, de a transmite o parte din mine prin alți oameni.

În legătură cu lucrul cu tine, nu, nu am fost politicoasă, deși încerc să fiu în general. De fapt, chiar ești singura scenografă care m-a scos din mine (lăsându-mă acolo) ca să modific viziunea asupra spațiului și să o dezvolt. Știu sigur că asta s-a întâmplat la Ziua în care a dispărut soarele (Apollo, 2018), când eu îmi imaginasem inițial un spațiu realist în care magicul să se integreze pe parcurs, așa cum se întâmplă de obicei la Stephen King. Tu ai venit cu propunerea de grădină a raiului sălbatic și acvatic ; iar eu și Bughi (Bogdan Dumitrache) ne-am dat seama imediat că apa este prea sexy ca să nu facem tot posibilul să apară pe scenă. Am și văzut-o în minte pe nimfeta care înoată într-un glob de apă și soare și am știu că tu poți face imaginea asta să devină reală. Când se întâmplă ce s-a întâmplat atunci între noi toți – cred că este motivul pentru care fac eu teatru – ca să avem ocazia să trecem unul prin altul, ca o parte din tine să treacă prin mine, și să mă transforme în ceva mai bun. Ca și când am face copii reușiți împreună.

Așa e, nu mă interesează teatrul social, mă preocupă mai tare dragostea și moartea, teme care nu își vor pierde vreodată actualitatea. Mă interesează zona dark, așa cum știi foarte bine, adică ce se ascunde în noi, minunatele derapaje, iubirea care ia forme neașteptate și neasumate, dar care ne vrăjește ca să o scoatem la suprafață. Îmi place să vorbesc despre lucrurile care nu sunt comode și despre care oamenii care nu sunt atenți la viață nu vor să li se vorbească. Faptul că exprim asta prin genul horror cred că este o formă de stil. Legătura cu sexualitatea cred că se face de la sine, horror-ul merge cu poezia prin contrast, și merge și cu sexualitatea pentru că îi taie din romantism. De ce nu se face bine genul ăsta la noi ? Probabil pentru că nimic bun nu se face ușor. Și probabil că lumea crede că un gen este doar ceea ce pare că este. Că în poveștile despre vampiri este vorba doar despre vampiri, și nu despre contopirea cu celălalt, moarte și dorința de veșnicie.

Cât despre teatrele de stat, nu am prea montat în ele pentru că nu am știut cum să ajung acolo. Și nu am încercat foarte mult, temându-mă de publicul convențional, care nu vine la teatru ca să se descopere pe sine. În plus, cred că directorii de teatre de stat își doresc titluri cunoscute, iar eu nu țin să mă prefac că mor să montez  Hamlet sau Pescarușul. Aș vrea să arăt publicului povești pe care nu le-a mai văzut înainte de o sută de ori.

Mă bucur mult că ai adus vorba de de Bughi pentru că îmi place să vorbesc despre lucrurile bune. Iar Apollo 111 a fost unul dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut, mai ales că am fost acolo de când era încă în șantier. Bughi este producătorul perfect pentru mine pentru că m-a înțeles și și-a dorit, ca și mine, să facem lucruri în care credem și care ne fac în primul rând plăcere. „Tu fă exact ce vrei, mă ocup eu de restul”, așa mi-a spus. Și mi-a pus la dispoziție tot ce a fost nevoie ca să am niște spații de joc minunate, ca să repet în liniște cu cine vreau eu și să scot spectacolele fără nici o presiune. El, care este un actor de film, a creat un spațiu de teatru profesionist, unde te poți desfășura în cele mai bune condiții, a adus în echipa lui numai oameni minunati, și a format un public pe măsură (așa cum eu nu am prea întâlnit în teatrul de stat). A creat și o estetică a locului, unde este, ca să o citez pe Sylvia Plath, „lux și fericire, cu o tentă erotică”. Lui Bughi nu i-a fost frică să riște, a dat praful la o parte de pe teatru și mi-a permis să mă exprim într-o zonă de confort estetic și emoțional. Și, desigur, așa cum îl știi și tu, a râs foarte, foarte mult.

Am încercat să gândesc cel mai scurt răspuns posibil la întrebarea despre teatru în mediul online : NU.

Îți mulțumesc pentru atenție,

Iris.

P.S Într-o lume mai bună mi-aș dori să ne punem în scenă fantasmele și să fim aplaudate de un stadion, în timp ce ne prezentăm la final în hainele noastre strălucitoare de leopard. (aceasta fiind o sugestie a ta când îți spuneam că nu prea mă interesează recunoașterea în ziua de azi.)

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și continuă până astăzi, astfel: 

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)

Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)

Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)

Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)

Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)

Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)

Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)

Scrisoare  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)

Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)

Scrisoare Iris Spiridon către… (va urma)

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide