Atitudini în teatrul românesc. Gianina Cărbunariu: „Ce poate însemna o carieră de succes într-o lume în flăcări?” (scrisori)

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de regizoarea Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actorul și regizorul Ándi Gherghe și regizoarea și dramaturga Gianina Cărbunariu.

Dragă Gianina,

În puținele dăți în care ne-am intersectat nu am avut niciodată ocazia să îți spun cât de mare influență au avut spectacolele tale asupra drumului meu în teatru.

Am pornit pe acest drum cu convingerea că teatrul poate fi o platformă de dezbatere în comunitate. Provenind dintr-o familie mixtă și cunoscând ambele fațete ale problemelor comunității mele, mi-a fost întotdeauna la îndemână să vorbesc, într-un context colocvial, despre relațiile româno-maghiare, dar aveam o oarecare reticență (hai să nu-i zic frică) în a vorbi despre asta în teatru. Aveam atât de multe lucruri pe care voiam le comunic legate de subiect, dar și foarte multe întrebări. Fiind târgumureșean aveam o oarecare teamă să nu stârnesc și mai mult accentele naționaliste din orașul meu. În 2010, însă, am avut un sentiment de ușurare, când am văzut 20/20, la Yorick Studio, spectacolul tău care trata evenimentele din martie ’90 de la Târgu Mureș. Spectacolul nu mă certa, nu striga la mine, culmea, era cât se poate de direct și pe deasupra avea și umor, chiar dacă dezbătea sensibilități.

Țin minte că am plecat acasă cu multe soluții la întrebările mele. Așa s-au născut, apoi, MaRo și Țara Zânelor, spectacolele mele care tratează relațiile mixte. Nu e întâmplător nici faptul că cele două spectacole au fost produse tot de Yorick Studio, care era atunci singura instituție culturală locală care încerca să se erijeze într-o platformă de dialog între cele două „etnii majoritare”.

În ultimii doi ani teatrul a fost foarte încercat din cauza pandemiei, restricțiile impuse fracturând și mai mult relația pe care majoritatea teatrelor o avea cu un public care era oricum tot mai absent. S-a consumat foarte mult teatru online și s-a discutat enorm despre cum va arăta teatrul după pandemie. Nimeni nu prevedea, însă, că exact când ar fi trebuit să ne întoarcem, nerestricționați, în sălile de teatru, lumea va fi dată din nou peste cap, de data aceasta din cauza unui război. În acest moment, în care „țara arde” ce-ar trebui „să facă baba”?

Ce ar putea să facă creatorul de spectacol? Dar curatorul sau managerul de teatru?  Cum gestionezi tu această situație? E nevoie de timp pentru a putea vorbi despre acest prezent în teatru? Să fie oare această realitate aceea care va genera schimbarea de atitudine în teatrul românesc?

Legat de aceeași realitate, Ivan Vîrîpaev (n.r. dramaturg, regizor, actor rus) spune că „artiștii generației lui au fost prea ocupați cu propria carieră și considerând, în mod greșit, că artistul poate sta departe de agitația politică au permis președintelui rus, care și-a pierdut mințile, să poată genera acest adevărat coșmar.” Citeam asta și mă gândeam la spectacolele tale cu eroi fără capă, acei whistleblowers (n.r. avertizori de integritate) care își asumă atitudinea de a spune lucrurilor pe nume fără frica consecințelor. De ceva timp simt un soi de dezamăgire legată de teatrul românesc care nu pare a fi deloc în acord cu realitatea și cu problemele societății. Ca în poezia lui W.H. Auden: „something’s a disaster only if we notice it”. (trad.red.:„un dezastru există doar dacă îl conștientizăm”).

Cât adevăr crezi că există în ceea ce spune Vîrîpaev? Are teatrul forța de a genera schimbare la un nivel atât de profund în societate? Poate teatrul să vindece?

Într-unul dintre interviurile tale spuneai: „ca manager nu preiei doar o instituție și administrezi niște salarii. Preiei ceva mult mai important și anume publicul.”. Mă uit pe repertoriile teatrelor de la noi și observ că relația asta cu publicul nu este asumată de prea multe dintre ele. Adică, nu prea există o propunere coerentă de dialog cu oamenii.

Cum ai pornit tu dialogul cu publicul de la Piatra Neamț? Cum ajungi să-ți cunoști publicul? Există vreo rețetă în construirea unui repertoriu?

Cu speranța că ne vom revedea curând în vreun festival sau pe Planeta Oglindă 😊, te îmbrățișez!

Andi

Foto: Riccardo Frati

Dragă Andi,

Îți mulțumesc pentru scrisoare și mă bucur să aflu că „20/20”,  făcut acum 13 ani la Tîrgu Mureș, trăiește, în acest fel, în continuare. În cazul spectacolelor de teatru, singurele forme de supraviețuire sunt amintirile spectatorilor și influența asupra parcursului altor artiști.

Voi încerca să răspund pe rînd la întrebările pe care mi le-ai adresat, însă ce pot să spun din capul locului este că, deși îmi pun și eu aceste întrebări, nu cred că sunt prea bună în a da sfaturi, iar anumite decizii chiar depind de sensibilitatea și de valorile personale ale fiecăruia dintre noi.

O să încep prin a spune că, atunci cînd țara arde și lumea se dărîmă în jur, ar fi util ca artiștii să nu pună gaz pe foc prin discursuri care să incite la ură și discriminare. Ar fi iarăși de dorit ca, pe cît posibil, să nu își întoarcă capul în altă parte. Pentru simplul motiv că vîlvătaia o să le ardă și lor părul și e puțin probabil să mai aibă ce pieptăna după.

Personal nu sunt atît de dezamăgită de teatrul românesc pentru că am încercat de-a lungul timpului să nu cedez amăgirilor. E adevărat, în ultima perioadă,  am totuși momente în care mă simt destul de dezarmată. Însă în momentul în care mă încolțește vreo depresie, se întîmplă, din fericire, să observ și exemple de bună practică, proiecte curajoase, reacții juste ale unor oameni. Cred, de asemenea, că diferitele proiecte și întîlniri cu alți artiști sau structuri din străinătate pot fi de mare ajutor în primul rînd pentru că putem identifica împreună probleme similare, putem împărtăși soluții, putem să ne solidarizăm și să propunem un răspuns comun care depășește granițele geografice. E bine să nu te simți singur, iar eu chiar nu mă simt singură atunci cînd discut cu oameni cu care, deși aflați la sute, mii de kilometri, am găsit și găsesc destul de rapid un limbaj comun. Nu mă simt singură nici atunci cînd citesc ce scriu anumiți jurnaliști de investigație, sociologi, antropologi, istorici, activiști și colaborez cu ei atunci cînd fac cercetare și îmi pregătesc conceptul pentru un spectacol. Toți acești oameni sunt o sursă de inspirație pentru mine și faptul că fac meseria asta în continuare li se datorează și lor în mare măsură.

În mod evident, lucrurile nu se pot schimba peste noapte în bine. E nevoie de multă muncă și consecvență pentru a construi ceva. Lucrurile însă se pot schimba peste noapte în mult mai rău. Ca artist am ales de la început să îmi păstrez libertatea de a spune ce vreau și am fost dispusă să plătesc orice preț pentru asta. Am spus-o de multe ori: independența a fost pentru mine o alegere. Cînd am terminat facultatea de regie și în anii următori am primit invitații de la teatre de stat, pe care nu le-am onorat pentru că știam că nu voi putea funcționa în acel tip de sistem, iar căutările mele erau în cu totul alte direcții. Încerc să îmi păstrez această libertate și acum atunci cînd colaborez cu teatre sau structuri instituționale din țară sau din străinătate. Sunt atentă în ce context ajung să lucrez și mă interesează publicul căruia urmează să mă adresez, nu în sensul în care urmăresc să împlinesc niște așteptări, ci în acela de a provoca un dialog și de a face oamenii să privească o temă delicată dintr-o perspectivă diferită față de cea deja validată de discursurile uneori simpliste din spațiul public. De asemenea, mă străduiesc întotdeauna să creez o echipă a proiectului, să ajungem în cele din urmă la un mesaj pe care să ni-l putem asuma cu toții.

Munca de manager sau de curator într-o instituție subvenționată de stat presupune în plus responsabilități față de acea instituție, față de angajații ei și față de comunitate. Am încercat în ultimii ani, în condițiile impuse de restricții, să reducem sau chiar să anulăm distanța dintre noi și spectatori. Am încercat să ne reinventăm și cred că cel mai important pas a fost acela de a ieși din sala de teatru (în care publicul nu a putut intra o perioadă destul de lungă) și de a crea o stagiune outdoor în care, pe lîngă spectatorii plătitori, am avut foarte mulți spectatori întîmplători, majoritatea participînd la un spectacol poate pentru prima dată în viață. Echipele tehnice și artistice au lucrat intens, am reușit să nu anulăm decît un singur proiect din cele propuse înainte de pandemie, pentru că a nu lucra o perioada îndelungată poate avea efecte dezastruoase asupra fiecăruia în parte și asupra dinamicii întregului colectiv.

De la Teatrul Tineretului pînă la vama Siret sunt 146 kilometri. În zonă vin refugiați din Ucraina, adulți și copii, ei sunt parte a comunității în acest moment, iar o instituție de cultură trebuie să își asume această realitate. De aceea, am încercat să deschidem ușile teatrului prin ateliere de creație adresate copiilor, am fost parteneri ai „Filmului de Piatra” în prezentarea filmului „Ukrainian Sheriffs” la care a participat și regizorul Roman Bodnarchuk și la care au răspuns invitației noastre mulți refugiați aflați în Piatra Neamț, iar focusul Festivalului de Teatru va fi tocmai această realitate în care ne aflăm, pe care încercăm să o înțelegem și la care încercăm să facem față. Pentru mine nu există altă cale decît acest du-te vino dinspre realitate spre sala de repetiții și din nou înapoi la realitate. Și ca artist, și ca manager sau curator. Spun acest lucru de ani de zile, și în interviuri, și în spectacolele pe care le fac. Practic, conceptul spectacolului „Artists Talk” (2016) a plecat chiar de la iritarea mea față de o anume ipocrizie pe care o întîlnesc în mediul artistic: fie ne ascundem în sălile de teatru și cerem imperios să fim lăsați în pace pentru că… „Liniște, se repetă!”, fie ne erijăm în salvatori ai lumii în general, însă în particular și atunci cînd propriile interese o cer, evităm să avem o atitudine clară în fața unor aberații, abuzuri, încălcări ale unor minime drepturi și libertăți. „Artists Talk” e, de fapt, o pledoarie pentru responsabilitatea artistului, atît pe scenă, cît și în afara ei. Dacă nu ai văzut spectacolul și ești curios, pot să îți trimit un link :).

Ivan Vîrîpaev face o justă și concisă radiografie a unui mediu pe care îl cunoaște foarte bine. Și știm cu toții din istoria recentă că prin concesii treptate, prin compromisuri care par mărunte pe moment putem ajunge la adevărate catastrofe în plan social și politic. În sensul ăsta, îmi vine acum în minte și ce spune artistul și activistul chinez Ai Weiwei:  „Art is life. Life is art. I never separate them” și „Art is not an end but a beginning”. Ce poate însemna o carieră de succes într-o lume în flăcări? Absolut nimic. Nu fac parte dintre artiștii care cred că teatrul poate salva lumea sau că poate vindeca răni. Nu mi se pare în regulă să îi pui pe umeri artistului o misiune în care au eșuat și eșuează din ce în ce mai des politicienii, diplomații și tot felul de experți. Pentru a salva lumea trebuie să punem presiune pe cei care pot lua decizii care să ne ajute să evităm sau să diminuăm catastrofa ecologică din viitorul nu foarte îndepărtat. Pentru a vindeca răni trebuie să punem presiune pentru a finanța cercetarea științifică și pentru a avea doctori bine pregătiți și un sistem sanitar funcțional și incluziv. Teatrul este unul dintre acei actori vizibili care pot pune presiune, asta da. Metaforic vorbind, artele performative pot realiza o vindecare prin conștientizare.

Sunt născută în Piatra Neamț, însă nu am avut o legătură strînsă cu orașul după 1996, cînd am plecat la studii în București. Îmi plac orașele mari, îmi place să cunosc oameni noi și mă simt acasă oriunde sunt bine primită și pot lucra. Mi-am asumat pentru o lungă perioadă acest fel de a exista, mereu pe drumuri. Pe de altă parte, cred că cele mai interesante lucruri se întîmplă în acest moment în orașe care nu sunt capitale, nu sunt neapărat orașe mari. Cînd am revenit acum 4 ani în Piatra Neamț am observat că orașul se schimbase mult față de cum îl știam. Și atunci, pentru a înțelege cui ne adresăm, am creat un cadru în care artiștii și publicul să poată interacționa pentru a ajunge să se cunoască reciproc. Dincolo de producțiile din stagiunile TT, am inventat situații în care să ne putem întîlni cu spectatori din diferite generații și chiar să îi invităm să devină co-creatori. „Arhiva afectivă” a fost unul dintre primele proiecte prin care am lansat o invitație publicului, în special celui matur, de a povesti în scris episoade relevante din experiența de spectatori ai TT și ai Festivalului, iar fragmente din textele adunate au fost integrate în spectacolul aniversar cu care am deschis ediția Festivalului din 2017. Există de 4 ani ateliere pentru cei mai tineri spectatori, iar în 2019 am făcut proiectul „LansaTT”, adresat copiilor din mediul rural din județul Neamț. Spectacolele „Viitorul din trecut” text & regie Clemens Bechtel, „Frontal” în regia mea, „Myth Show” în regia lui David Schwartz pe un text de Daniel Chirilă au ca punct de pornire documentarea prin interviuri cu oameni din oraș și din zonă, interviuri realizate de inițiatorii proiectelor împreună cu actorii trupei TT. Proiectul „SafeSpoTT” a dublat echipele artistice, tehnice și de producție cu echipe de asistenți liceeni care au fost implicați direct în creația unui spectacol pentru public tînăr. După fiecare premieră și după fiecare reprezentație din Festival avem discuții cu spectatorii. Ideea stagiunii outdoor cu sloganul „Ne vedem afară!” a apărut tocmai din necesitatea de a păstra legătura cu publicul, chiar și în aceste condiții.

Eu nu am o rețetă și nici nu cred că există rețete, însă există exemple de bună practică în toată lumea. Colaborînd din 2005 cu teatre și festivaluri din țară și din afară am putut să observ felul în care funcționează. În plus, munca în independență m-a ajutat să învăț să gestionez situații complicate, să găsesc soluții creative pentru a putea produce cu bugete modeste și pentru a organiza turnee în festivaluri importante. Atunci cînd mi-am depus candidatura, am propus un proiect care se numește „Teatrul Tineretului, CO-Laborator de creație”. Acesta este planul după care eu și echipa TT cu care lucrez ne ghidăm în prezent. Încercăm să ne ținem de principalele direcții: colaborare, comunitate, contemporan, co-producții naționale și internaționale. Și să ne reinventăm din mers atunci cînd vremurile ne-o cer. Planul acesta nu e o rețetă, el se dorește a fi de fapt un proiect artistic. Iar un proiect artistic poate influența alți creatori/curatori, însă nu prea poate fi replicat sau copiat. Este felul în care îmi imaginez eu că ar trebui să arate un teatru în secolul XXI într-o comunitate care intră în dialog cu lumea întreagă.

Dragă Andi, și eu sper să ne revedem în curînd și să continuăm această conversație, poate chiar în Tîrgu Mureș, unul dintre locurile în care m-am simțit acasă alături de colegii și spectatorii români, maghiari sau proveniți, ca tine, din familii mixte.

Te îmbrățișez și îți doresc spor și inspirație!

Gianina

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)
Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Leta Popescu  – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)
Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)
Schimb scrisori Adriana Moca – Marius Manole (decembrie 2020)
Schimb scrisori Marius Manole – Ramona Dumitrean (ianuarie 2021)
Schimb scrisori Ramona Dumitrean – Ada Lupu Hausvater (martie 2021)

***

Anul 3 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Adina Lazăr – Alexandra Felseghi (septembrie 2021)
Schimb Scrisori Alexandra Felseghi – Csaba Székely (octombrie 2021)
Schimb scrisori Csaba Székely – Andi Gherghe (februarie 2022)
Schimb scrisori Ándi Gherghe – Gianina Cărbunariu (mai 2022)