Atitudini în teatrul românesc. Adriana Moca: „Prima menire a teatrului e să modifice scheme de gândire.” (scrisori)

Primarul din Piatra-Neamț și Decizia corectă
noiembrie 15, 2020

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actrițele Irina Wintze și Adriana Moca. În luna următoare, Adriana Moca va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Adrianei Moca

Vulpea mea cu pene,

Am dat, pe vremuri, împreună de circa o mie de ori, admiterea la IATC – așa cum se ascuțea pe atunci voința. Mi-era, nu chiar frică, dar nici nu prea mă înnebuneam după tine, erai cumva „prea” pentru mine: prea pusă la punct, prea calmă, prea strălucitoare, prea cunoscută, pentru că te văzusem de alte o mie de ori la televizor în SONG, unde cameramanii clacau definitiv în fața „ochilor de căprioară”. Am ajuns în aceeași clasă și profesorul ne-a catalogat drept „bunicile admiterii”, și acest numitor comun a îndulcit un pic acel „prea”. Am râs și am bombănit împreună pe poteca din cărămizi galbene, am auzit școala trosnind ca o navă între stânci la un cutremur, am plecat împreună în Franța, o lună, pentru un proiect teatral, după ce ne prostiserăm îndelung la telefon cu convorbiri în choux-choux-uri și furculisioane franțuzești și cu dorința amarnică de a vedea luminile Parisului de aproape. Am dat împreună concurs la Teatrul Național din Craiova. Tu ai rămas, eu am plecat la Sibiu. Ai trăit acolo „perioada de glorie” a teatrului, cum se spune astăzi, spectacolele de poveste/istorie ale domnului Purcărete, turneele care-ți puneau – în sfârșit! –  depărtările la picioare. Am plecat amândouă, credincioase unor acelorași principii, din teatrele care ne primiseră. Tu ai plecat la Paris – cum altfel –  pentru o nouă Licență, de data asta la Institut d’Etudes Théâtrales / Paris III Sorbonne Nouvelle, iar la Master ai avut-o ca îndrumătoare pe doamna Monique Borie Banu.

În  paralel cu studiile, lucrai ca să te întreții. Ai făcut baby-sitting, ai fost asistenta personală a compozitorului Marius Constant, ai lucrat pentru TF1 făcând diverse documentații în arhive de ziar (Le Figaro/Le Monde). Râdeai când povesteai că la lucru îți dădeau treabă pentru o săptămână, iar tu o terminai în trei zile; asta îți lăsa timp pentru FNAC, biblioteci, pentru muzee și oraș.

Te-ai întors în țară, ai fost o perioadă consilier artistic la Teatrul Bulandra, apoi ți-ai lansat abilitățile de comunicare artistică în domenii conexe și ai început să lucrezi la Pfizer! Coup de théâtre, ca să zic așa. Ai devenit asistenta unui departament de comunicare pentru relația cu asociațiile de pacienți din România (puține la ora aceea). Aici ai înțeles conceptul de cultură organizațională de top care începe cu o ușă mereu deschisă, inițiativă, indicator de performanță și ai învățat importanța răspunsului rapid, eficient și civilizat.

Ai devenit artist liber-profesionist – noțiune nouă în sistemul nostru de viață și care atunci abia mijea la orizont. Ai înșfăcat cu amândouă mâinile noul statut și te-ai apucat să născocești și apoi să concretizezi proiecte: ai însoțit echipe de jurnaliști străini în mai puțin primitoarele cartiere bucureștene; ai lucrat în proiecte structurale europene destinate categoriilor defavorizate social; ai fost Șeherezada noastră modernă, care trăgea sfioasă perdeaua de catifea spre biblioteca lumii, momindu-ne cu citate bine alese sau amănunte incitante din viața scriitorilor; ai înființat Asociația Culturală Vis-à-vis, nume cu atâtea conotații; ai fost manager pentru proiecte de promovare a culturii scrise: Audioteca Șeherezadei, Lecturi sonore, Clara Lectio și Lectoriada. Ai învățat legi și contabilitate, ești consultant de imagine și creator de branduri pentru o companie privată, ai scris pentru revistele Cultura, Regard, Curierul Românesc și Psychologies, ai lucrat pentru edituri ca Nemira și acum Art/Arthur, iar acum trei ani, te-ai hotărât să fii din nou studentă și ai încheiat, la Universitatea din București, cursurile masterale de Comunicare și Relații Publice. Nu știu de ce mi s-o fi părut mie că ești „prea” ! 🙂

Ce mi se pare excepțional în acest traseu este că nu știu să fi plecat vreodată din aceste teritorii-popasuri, cu o bufnitură de ușă sau cu vreun regret al lucrului neîmplinit; e o detașare afectuoasă și cerebrală în toate aceste despărțiri.

Cînd te-am prevenit politically correct că mi-am încordat arcul admirației spre tine mi-ai spus „dar eu nu sunt o personalitate culturală’”, așa că am să încerc să descopăr ce ar putea fi o astfel de personalitate și apoi, evident, o să te întreb cum definești tu o personalitate culturală. Și, mai ales, cum poate ea să influențeze mersul unei societăți ?

Draga mea, fie că suntem sau nu „personalități culturale”, suntem inventivi până la nonsens când trebuie să umplem un gol, mai cu seamă unul cultural!, descătușați până la violență în fața unei impuneri deseori minore (ba chiar, cu cât mai mică și mai logică, cu atât suntem mai rebarbativi) și teribil de sfioși când admirăm pe cineva. Cum timpul însă a început să se comprime mai concret decât în „Spuma zilelor” lui Vian, las măsurătorile exacte deoparte și declar, fățiș și public, că pentru mine ești un reper, în primul rând uman, pentru că încă nu mi-am definit exact ce înseamnă o personalitate culturală. Dacă e cineva care sare sprințar din zona de confort reinventându-se mereu, capabilă să învețe lucruri în domenii noi pe care să le susțină apoi cu profesionalism; atentă și curioasă la pulsul cultural și social din țara ei și apoi, printr-o extindere firească (pentru că în spirit e un cetățean al planetei) la cel din întreaga lume; care încearcă să identifice, cu privire amplă, vizionară (nu mi-e frică de acest cuvânt, deși aproape că a fost transformat într-un peiorativ de o haită guturală), care ar fi nevoile societății în care trăiește, unde ar fi prima rotiță asupra căreia se poate acționa din timp pentru ca peste ani să nu mai avem o țara care acum recade vertiginos în analfabetism; care aplaudă și strigă ,,Bravo!” atunci când îi place un spectacol, sau un om, sau o faptă, fără să tragă cu ochiul la încruntarea vreunui critic care se crede judecător infailibil; care pune aceeași energie în indignare și caută să acționeze – lucid, cu șarm, cu virulență –  împotriva celor care i-o provoacă; care alege să facă ceva în fața suferinței nu doar să o deplângă; care știe să vorbească pe limba țărăncii de la care își cumpără crizanteme și ochiul-boului, dar și pe cea a doamnei Ruxandra Oteteleșanu…  atunci, ești îndreptățita destinatară a mesajului meu.

Ceea ce sigur nu e o personalitate culturală, pentru mine, e persoana care se prăfuiește mai mult sau mai puțin discret într-un teatru, care și el la rândul lui, se poate prăfui de dinafară spre dinăuntru, dar mai ales, invers. Cred că până la urmă, pentru mine, o personalitate culturală se definește ca fiind cineva care trăiește conectat(ă) la toate aspectele prezentului și care acționează. Plurivalent. Constant. Luminos.

Cu mare drag,

Irina

Foto Florin Biolan – Lectura publică „Tăcerea e imposibilă” FNT 2019, scenariu A.M. din jurnalele Lenei Constante

Draga mea,

Oare cum să încep? Dacă ar fi prin viu grai – așa cum o facem de peste treizeci de ani (când s-au adunat atâția?) – cuvintele ar curge de la sine. Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc pentru generozitatea descrierii, pentru memoria ta extraordinară pe care o cunosc bine încă din vremea facultății. Observ că ți-ai păstrat privirea aceea specială, de „fotograf” precis al tuturor detaliilor din repetiții, rigoarea și, mai ales, entuziasmul. Ți le-am prețuit și atunci, în școală, ulterior pe scenă, apoi la catedră. Fac o mică reverență și răsfir penele a evantai Nō, ușor stânjenită de laudele primite. Nu e puțin lucru că am rămas în dialog și relație, deși drumurile noastre geografic-teatrale s-au despărțit, iar vremurile, nisipoase și mlăștinoase, fisurează construcțiile de durată. Îți recunosc calitatea de liant între oameni și perseverența cu care ai continuat să crești în studenții școlii de teatru clujene bucuria jocului, onestitatea de a găsi întotdeauna ceva bun în fiecare, modestia cu care rămâi excelent partener pe scenă, la facultate și în viață. Fără orgoliu sau vanitate, ceea ce adaugă unicitate ființei tale, dincolo de talent, entuziasm și puterea de a îndura, vorba lui Cehov.

Ți-am spus că nu cred să fiu o personalitate culturală (în accepțiunea mea) și m-ai provocat să-ți descriu cum arată o asemenea persoană și cum influențează ea mersul unei societăți. Poate că sunt prea exigentă, dar având norocul întâlnirii unor figuri vrednice de blazon, mi s-au modificat standardele, mai ales în ce mă privește. Prima e Ruxandra Oteteleșanu, o femeie de rară erudiție și impecabil profil moral, a cărei înțelepciune/cultură/ intuiție artistică nu și-au găsit locul public meritat în România condusă de personaje aproape analfabete, nici înainte, nici după 1989. Absolventă a mai multor facultăți, vorbitoare impecabilă de limbi străine, om de mare finețe și bunătate, a îndrumat nu puțini artiști români. Am învățat de la ea să rămân deschisă tuturor oportunităților de evoluție și exprimare.

Pe Bernard Faivre d’Arcier, înalt funcționar public francez, l-am întâlnit la Teatrul Național din Craiova, în 1995, cu ocazia pregătirii turneului cu „Titus Andronicus” și „Ubu-Rex cu scene din Macbeth” (n.r. ambele în regia lui Silviu Purcărete) la festivalul de la Avignon. I-am fost interpret în discuțiile preliminare și am înțeles în ce constă marea diferență de perspectivă. Respectul față de artist ca tradiție a societății. Venise la Craiova pentru spectacolul Titus Andronicus dar a decis să invite și Ubu Rex, cu o distribuție numeroasă. Într-o conversație despre costurile generate, cineva a sugerat că am putea merge fără diurnă, dat fiind că numărul de participanți se tripla. Îmi amintesc că n-am vrut să traduc intervenția, dar dl. Faivre D’Arcier, posesorul unui fler special, ne-a asigurat că nici nu se pune problema nerespectării drepturilor artiștilor. Și acum, într-un arc peste timp, fac o legătură cu filmul documentar despre Ariane Mnouschkine și Théâtre du Soleil (văzut în carantină) unde, în bucătăria minusculă a companiei, aceasta îi cerea imperativ un ajutor financiar consistent (milioane de franci) pentru trupă. Faivre d’Arcier a replicat, cu aceeași eleganță, pe același ton extrem de politicos, că artistul are tot dreptul la sprijin din partea Statului. Intervenția similară mi-a demonstrat că un set de valori nu se modifică în funcție de celebritatea, puterea sau cetățenia interlocutorului.

Episodul sorbonez de studii teatrale mi-a deschis orizonturi noi de abordare a meseriei. La întoarcerea în țară, am încercat să pun în practică tipul de flexibilitate câștigat, eliminând frustrările generatoare de blocaje. Ca să rezist fără să mă acresc mi-am creat propriile platforme de exprimare. Nu doar premiile UNITER validează contribuția unui artist, deși e firesc să aspirăm la ele. Însă, cred că prima menire a teatrului e să modifice scheme de gândire. În psihanaliză, catharsisul lui Aristotel accentuează ideea eliberării de teamă, prin asocierea unei emoții sau a unei idei cu amintirea faptului care a cauzat-o. Privind meseria din acest unghi, am văzut câtă nevoie au oamenii de orice formă de joc și expresie a artei, ce poate face diferența în viața unor categorii sociale mai puțin răsfățate. Am învățat să scriu proiecte culturale, să fac un buget corect, PR și comunicare, încerc să fiu constant la curent cu tendințele artei în lume, cu politicile publice culturale, dar și cu nevoile și problematicile din propria comunitate. Am bătut un pic țara și nu mi-am trădat principiile care au stat la baza alegerii teatrului ca modalitate de expresie. Sigur, aplauzele și notorietatea sunt minunate, uneori greu de gestionat, dar efemere. Mie mi s-a părut important să rămân utilă, aducând un strop de frumusețe acolo unde ea nu face parte din realitatea curentă. Fără să-mi arog autoritatea de a da sfaturi, cred că a te raporta lucid la schimbările rapide din jur, ajută mult la reconfigurarea traseului artistic în conformitate cu valorile personale. Sunt recunoscătoare tuturor acelora care au contribuit la devenirea mea.

Profilul sănătos al unui om-artist include și grija pentru accesul la cultură a celor mai vulnerabili, și adaptarea la necesitățile vremurilor. „Artistul nu trebuie să facă politică”, am tot auzit afirmația asta din 1990 încoace, culmea, chiar de la artiști! Etimologic, termenul „politică” vine din grecescul „polis” (cetate, oraș, stat). Artiștii sunt oglinda vremurilor, zis-a Shakespeare. Nu văd cum ar putea și să reflecte viața societății și să trăiască înafara ei. Dar ăsta e paradoxul gândirii noastre care se bazează mai mult pe caragialescul “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”. Ca dovadă, suntem prea îngăduitori cu impostorii, plagiatorii, falsificatorii de diplome care n-au făcut nimic pentru cultură vreme de 30 de ani. Stăm cuminți la locurile noastre, poate fiindcă ne e mai comod sau fiindcă nu ne cunoaștem forța.

În atelierele mele de lectură, întreb deseori elevii/studenții ce personalități culturale/intelectuali/oameni-model cunosc. Tăcerile lor sunt elocvente. Uneori, nominalizează actori și mă bucură faptul că breasla nu a devenit obscură ca prezență, în ciuda dispariției ei din spațiul public, populat cu vedete operate și politicieni de păpușoi. Vocea noastră e încă mică și nu prea solidară în interior. Cred cu tărie, ca Nina Zarecinaia 🙂 că un artist devine o personalitate și în măsura implicării active în societate. Cineva care acceptă să iasă din turnul personal de fildeș pentru a împiedica lumea s-o ia complet razna. N-am reușit astfel încât să fiu mulțumită de mine, dar mă străduiesc.

Te îmbrățișez cu toate penele intacte,

Adriana

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare
 Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare 
Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare 
Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare 
Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)
Scrisoare 
Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare 
Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare
  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare 
Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare 
Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Leta Popescu  – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)

Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)

Schimb scrisori Adriana Moca – va urma…

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide