ATITUDINI DE START – rubrica Atitudini în teatrul românesc

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Creez acest spațiu de dialog unde se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com).

Am fost la Arad unde am ținut un atelier pentru absolvenții școlilor de teatru, secția actorie, din acest an. La Arad există acest festival numit START unde se înscriu spectacole din facultate, se țin câteva ateliere și se prezintă publicului noii actori intrați pe piața muncii. Am ales să țin un atelier în care să dezbatem câteva teme importante pentru mine, teme legate de atitudine, frică și lașitate, responsabilitatea alegerii. Mi-am numit întâlnirile în concordanță cu tema de doctorat: Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu, și am adăugat „importanța actorului”. Rezultatul acestor patru întâlniri nu poate fi cuantificat. Poate am reușit să stârnesc în unii câteva întrebări și să induc în alții ideea de gândi cu mintea proprie. Am încercat să le insuflu un fel de curaj de a face, de a vorbi, de a privi lucrurile în față și de a-și asuma viitorul teatrului nostru de care sunt și ei responsabili, de a lua în considerare faptul că suntem complici atunci când nu acționăm. Le-am tăiat avântul în ce privește multele mituri care ajung pe la urechile lor, lumea teatrului românesc în care urmează să intre, nu, nu e chiar atât de neagră. Dar ce am făcut poate cel mai mult a fost să îi las să vorbească. Ei între ei. Să dezbată fără un adevăr valabil pe care îl deține cineva. Au scris împreună un articol în care am intervenit foarte puțin, dar pe care l-a coordonat actorul Ștefan-Gheorghe Dogaru care s-a oferit să pună cap la cap ideile colegilor. Iată un tip de atitudine pe care îl salut. Refuz să salut totuși, deși nu foarte înverșunată, ci mai degrabă cu un zâmbet sceptic, atitudini ciudate pe care le au absolvenții: lipsa de curiozitate, aroganța, plictiseala imediată și uneori chiar evitarea salutului de bună dimineața. În final, am plecat de la Arad gândindu-mă „pentru cine mă tot agit eu și alții de fapt?”. Răspunsul vine după o săptămână. Pentru acei câțiva. În explozia de absolvenți de actorie (m-am întâlnit cu cei de la București UNATC și Hyperion, Sibiu, Cluj, Timișoara, Iași –dramă și animație) sunt doar câțiva cu adevărat actori. Așa că eu nu o să mai deplâng prea curând „cruda soartă a tânărului actor” din România. Sunt atât de puțini în atât de mulți.

O să schimbăm lumea, dar începem cu teatrul

Text scris de o parte din grupul participanților la atelier

Întâlnirea noastră de la Arad vine într-un context nu tocmai fericit pentru cultură. Prin asta înțelegem că sfera de activitate în care vrem să intrăm are și ea probleme. Cu toate acestea, discuțiile de la atelier au fost de efect. Ne-am dat seama că, în ciuda celebrelor legende care stabilesc niște diferențe clare între facultățile de teatru, avem idei asemănătoare. Într-un fel sau altul, mințile noastre concură în aceeași direcție: vrem un teatru mai bun. E un sentiment aparte atunci când afli că mai sunt câțiva care își doresc același lucru ca și tine. E încurajator. E sentimentul solidarizării. Solidarizare pentru teatru.

hai să facem un teatru tânăr, proaspăt, un teatru laborator

un teatru nomad, un teatru al absolvenților

hai să facem rezidențe în teatrele de stat

să facem musical, teatru non-verbal și Commedia dell’Arte

să reînviem teatrul TV

să facem un teatru care interacționează cu publicul, care să se apropie de public, care să își cunoască publicul!

hai să facem un teatru în care nu primești salariu dacă nu joci nimic

să facem un teatru unde actorii nu sunt plictisiți de teatru

să facem un teatru în care să ne întoarcem la valorile umane

să facem un teatru în care și gardianul să-și dorească să lucreze

să facem un teatru în care angajații nu se dușmănesc

să facem un teatru de artă

un teatru în care lumea vine la fără 10 la repetiție cu plăcere

un teatru în care spectacolul începe la fix

un teatru unde nu există conflicte de interese

un teatru deschis pentru colaboratori

fără distribuții impuse

care să fie chiar al comunității

unde angajaților le sunt respectate drepturile

cu o trupă bine închegată

bazat pe respect

depolitizat

în care se face doar teatru

fără praf, fără mucegai

fără frig

curat

hai să deschidem geamurile!

Arta e un instrument al revoltei. Unul subtil. Dar când acest instrument este atacat și devine fragil, e nevoie ca revolta să se manifeste fățiș. Nu mascat. Atitudinea actorului, prin natura sa, e o atitudine de revoltă, iar dacă nu am apucat încă să arătăm lumii calitățile noastre de actori, ne arătăm astăzi atitudinea de revoltă. Nu scandal. Nu ceartă. Nu discursuri inutile despre cum ceilalți nu-și fac treaba. Nu. Atitudine. Iar atitudinea se ia în grup. Și aici ajungem la regizor.

Caut regizor

Caut regizor dedicat. Cu temele făcute. Dispus să stea peste program. Caut regizor care să știe ce vrea. Unul care să aibă încredere în ideile lui. Unul pasionat, nebun, calm. Să aibă căutarea lui, sclipirea lui, să mă stârnească, să mă facă să vreau să lucrez cu el, să muncim împreună, pe picior de egalitate, un regizor care să aibă încredere în mine, să-mi permită să încerc, să-mi acorde timp, să știe să mă citească dincolo de aparențe, să știe cum să mă abordeze, să îmi permită să experimentez. Unul care să aibă o viziune clară. Să fie sincer, să se arate așa cum e. Să se lase vulnerabil. Să-și dea voie să greșească în aceeași măsură ca și mine. Să intuiască psihologia personajelor, să aibă tact, să nu râdă de mine, să nu discrimineze, să nu lucreze preferențial. Să muncească mult. Să nu abuzeze de autoritate. Să fie cult. Să știe ce presupune munca actorilor. Să facă, nu să tot vorbească. Să aibă totul sub control mereu. Să nu-mi dea impresia că nu știe ce face. Să iubească și actorii, nu doar spectacolul din capul lui. Suntem împreună în aceeași oală, în același proces, în același context, în aceeași breaslă. Caut regizor care să trezească în mine măcar o revelație. Una mică.

Pentru un public sceptic pe care vreau să îl trezesc

Ne adresăm unui public dispus să fie zguduit. Ne dorim un public care se lasă pe mâinile noastre cu încredere. Un public deschis pentru orice fel de interacțiune, pentru orice fel de spectacol. Ne interesează și cei spirituali, și cei sceptici, și cei profunzi și cei ignoranți. Ne dorim ca publicul nostru să fie sincer, empatic, atent la prezent. Slujim publicul pasionat de teatru și facem eforturi să-i atragem și pe cei nepasionați. Căutăm publicul tânăr, dar vrem să-l cucerim și pe cel deja experimentat. Ne arătăm oricărui tip de public, fie el cald sau rece, dar vrem ca el să fie tot timpul treaz. Sigur, dacă se impune, o să-l trezim noi pentru că vrem un public cât mai numeros. Publicul neinițiat în fenomenul teatral? Și pe el ni-l dorim. Avem nevoie de un public vigilent, dur când e cazul. Avem nevoie de un public critic, chiar exigent. Unul cu care putem schimba lumea. Dar să începem cu teatrul.

Declar pe proprie răspundere, azi, 29 iulie, 2019,

că o să mă încălzesc temeinic înainte de fiecare reprezentație – Ștefan-Gheorghe Dogaru

că în momentul când teatrul nu mai devine o plăcere, mă las și mă apuc de altceva – Oana Ilincai

că la fiecare spectacol voi reuși să mișc ceva în sufletul și mintea publicului – Maria Grosu

că voi face minim un exercițiu de concentrare înainte de fiecare spectacol – Zet Darius

că voi încerca să devin un chirurg pe suflet bun – Rotaru Diana Gabriela

că o să iubesc teatrul chiar și atunci când nu merită – Maria Costeschi

că o să mă dedic întru totul muncii mele – Francesca Fülop

că voi iubi teatrul din mine și nu pe mine în teatru – Marin Lupanciuc

că profesionalismul îmi va rămâne cel mai bun prieten – Alina Florescu

că nu voi face promisiuni de care nu mă voi putea ține – Ecaterina Lupu

***

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”
Alina Șerban – invitata rubricii Atitudini în teatrul românesc

Peca Ștefan – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc