Andrei Șerban despre Peter Brook: A nu fi… sau a fi de ajutor

Brook lucrează în teatru din 1943 (a debutat în anul în care m-am născut). După o carieră lungă, experimentând cu toate formele de spectacol în teatru şi operă, a ajuns acum să nu-i mai placă să fie numit regizor, nici director de scenă, nici producer, nici metteur en scène, ci distiller. Cineva care distilează – sună, desigur, surprinzător, dar ştiu că în tinereţe Brook l-a cunoscut pe Gordon Craig, bătrân, aproape de sfârşitul vieţii, de la care a primit un sfat: „În artă trebuie să ştii să elimini, să elimini şi iar să elimini. Altfel nu vei ajunge niciodată la ce e esenţial“. Referirea la distilare e, presupun, un semn că vorbele lui Craig l-au urmărit toată viaţa, iar Brook le-a distilat neîncetat sensul.

Astăzi, nu numai că acuitatea minţii sale e încă extraordinară, dar prezenţa lui degajă o seninătate plină de linişte. Nu pare ataşat de nimic, deşi e deschis şi interesat de tot ce e în jur. În ciuda limitărilor vârstei, spiritul lui e liber ca aerul. Pentru un nonagenar, e remarcabilă şi longevitatea prezenţei sale în teatru. L-am întrebat de curând dacă ştie când se va retrage, uimit fiind că nu încetează să se gândească la proiecte viitoare. Răspunsul a venit calm şi ferm: „Atât timp cât simt că pot să fiu de ajutor, mă simt responsabil. Dacă, prin intermediul acestui instrument practic care e teatrul, contribui cu ceva pozitiv, voi continua să lucrez. Altfel, ar fi total inutil“.

De când l-am întâlnit – aveam 26 de ani – şi până astăzi, Brook joacă pentru mine rolul de părinte, mentor, prieten şi (cum insistă să-l numesc) coleg şi camarad de călătorie. A adorat tot timpul să voiajeze în căutarea necunoscutului. Mă aflu printre cei foarte mulţi care de o jumătate de secol simţim (poate excesiv) influenţa lui. Pentru că l-am însoţit o vreme în explorările sale, nu ne-a fost uşor să ne găsim fiecare propriul drum. Cum spunea Brâncuşi, justificând despărţirea grea de mentorul său Rodin, „nimic nu creşte la umbra unui stejar falnic“. Probabil de aceea, după un an petrecut la Centrul Experimental din Paris, am pornit, încurajat chiar de Brook, în căutarea căii proprii. O caut şi azi. Peter mi-a insuflat încredere că există un înţeles profund şi pozitiv al cuvântului „reţea“ (contrar conotaţiilor negative pe care uneori le comportă), că ne putem susţine şi influenţa în bine, formând legături durabile bazate pe aspiraţii împărtăşite. Că e posibil să stabilim un contact prin scopul comun, creând o reţea puternică de energie nebănuită, pentru a ajunge împreună la ţintă. Descoperirea în preajma lui Brook că suntem în teatru pentru a ne pune întrebări esenţiale a creat între noi conexiuni vii, ca o uriaşă pânză de păianjen, adică o reţea de vase comunicante, peste spaţiu şi timp. „Astăzi, singurul lucru care ne poate ajuta cu adevărat este doar ceea ce e pozitiv.“ O frază fără vârstă, pe care am auzit‑o de la el iar şi iar, exact aşa sau cu variaţii, parcă dintot­deauna. Tot de la el am aflat că „în teatru avem şansa să arătăm concret că un grup poate gândi, lucra, discuta, poate simţi şi acţiona împreună. Şi pentru asta avem nevoie de exemple ce iau forma unor poveşti care să ne inspire“. Îmi vin în minte imagini ale stolurilor de păsări pe cer, care zboară armonios împreună – fiecare cu personalitatea ei, dar îndeplinindu-şi cu o inteligenţă rară rolul în reţea.

Peter Brook și Andrei Șerban. Arhiva personală A.Ș.

În special în lumea de azi, când totul, la toate nivelurile, pare să se deterioreze iremediabil, e foarte uşor să depunem armele spunând: „Nu se poate face nimic!“. Chiar dacă aparent e adevărat, este totuşi o minciună, pentru că, oricât ar fi de neagră situaţia în care ne aflăm, întotdeauna ceva e posibil. Să ne plângem că totul e groaznic e mult prea uşor, să capitulăm e distructiv şi nu duce nicăieri. Iluzia ego-ului care se simte mereu persecutat şi victimizat trebuie înlocuită cu ce e real. Cuvântul „compromis“ nu mai înseamnă acum ceva bun sau ceva rău, a devenit pur şi simplu o realitate, o parte din ajustările zilnice pe care suntem nevoiţi să le acceptăm şi cu care trebuie să trăim. Dar, la polul opus, păstrăm aspiraţia nostalgică spre un ideal, avem nevoie de o conexiune cu necunoscutul, cu o realitate invizibilă care există atât deasupra norilor, cât şi ascunsă în noi înşine. De aceea în teatru e posibil, chiar dacă pentru o durată foarte scurtă, să ne eliberăm de compromis. Atunci înţelegem, poate, de ce avem nevoie de teatru – ca să ne amintim că e posibil să trăim o viaţă de o altă calitate. Idei ca acestea, pe care Brook nu doar le enunţă, ci le trăieşte, curg natural şi proaspăt, ca dintr-un pârâu (exact sensul cuvântului englezesc brook).

Întrebarea este: cum să spui o poveste care trezeşte interesul, care să ne pună în relaţie cu miracolul, cu ce nu ştim? De multe ori, Peter Brook dă exemplul simplu al copiilor săi (Irina, azi o cunoscută regizoare de teatru, şi Simon, cineast), cărora, când erau mici, obişnuia să le spună poveşti la culcare. Din gesturi mărunte, din mici reacţii, îşi dădea seama dacă erau sau nu interesaţi. Captivaţi, strigau prompt: „Continuă, vrem să mai auzim!“. Alteori, căscau… ceva nu mersese bine. Ce? De ce? Întrebare ce mă conduce spre cel mai recent spectacol al lui Brook, Why?, pe care l-am văzut la New York în toamna lui 2019. Cu regularitate, înainte de pandemie, BAM (Brooklyn Academy of Music) invita anual cea mai proaspătă montare a lui Brook de la Paris în turneu în Brooklyn. De fiecare dată, sosirea sa la New York însemna nu numai un eveniment teatral, ci şi un prilej de a-l revedea personal. Brook se instala la hotel sau într-un apartament în Brooklyn, fiind invitat regulat şi în Manhattan să ţină diverse conferinţe sau workshop-uri, iar eu profitam de ocazia de a-l însoţi cu maşina noastră, condusă de Dana, în rol de „şoferiţă“ şi prietenă în care Peter are încredere. Dacă lentoarea şi blocajele din traficul newyorkez sunt un constant prilej de enervare, cu Peter alături erau o binecuvântare, căci ne prelungeau timpul petrecut împreună, care şi aşa părea prea scurt. Zile mai târziu, după ce impresiile se aşezau, mă străduiam să notez esenţialul din ceea ce îmi aminteam. Astfel am adunat o colecţie valoroasă, în care descopăr sensuri noi de fiecare dată când recitesc. Cât de sensibile erau observaţiile lui Brook despre oraşul efervescent în continuă schimbare care e New Yorkul! Privind din maşină blocurile aliniate pe autostradă (mai bine zis intuindu-le, căci vederea îi e acum foarte slăbită), exclama: „Iată frumuseţea ascunsă, miraculoasă a New Yorkului… să te gândeşti că în spatele milioanelor de ferestre atât de mici se află sute de mii de fiinţe umane, fiecare cu dorinţele, speranţele, fricile lor, cu tragedii, bucurii… e emoţionant să ne amintim că toţi suntem ca nişte picături minuscule în acest imens univers pe care nu ştim să-l respectăm, să-l servim“.

De ce nu gândesc aşa de obicei? Why? Why… pourquoi, zacem, warum, de ce – în vocabularul brookian e expresia cea mai folosită. De ce teatru? De ce respirăm? De ce ziua urmează nopţii? De ce avem doi ochi şi două mâini? De ce trebuie să murim? În spectacolul Why?, ca în mai toate creaţiile recente ale lui Brook, scena este aproape fără decor, conform principiului inventat de el care a dat şi titlul faimoasei sale cărţi Spaţiul gol (cea mai influentă carte despre teatru pentru generaţii la rând, de la a mea până la cele de azi). Spectacolul începe cu o poveste amuzantă (inventată chiar de Brook) despre originea teatrului. Şi anume: Dumnezeu a creat oamenii şi totul era armonios până a apărut Diavolul, care a introdus haosul şi lenea. Ca să salveze situaţia, Cel de Sus a creat teatrul. La început a fost întâmpinat cu mare entuziasm şi bucurie, în special pentru că era plin de tot felul de surprize. Încet-încet însă, surprizele s-au evaporat şi oamenii şi-au pierdut iar interesul, ceea ce trage un mare semnal de alarmă: e teatrul în pericol să dispară? Oare de ce? Cei trei actori din Why? se întreabă şi ei: „Mi-am dedicat viaţa teatrului. De ce?“. E întrebarea pe care toţi cei care lucrăm pe scenă ne-o punem zilnic (sau aşa ar trebui).

De ce are pentru Brook o sonoritate dătătoare de speranţă, pentru că – deşi e incomod – niciun răspuns nu e definitiv, ci e menit să provoace noi întrebări. El ştie, poate mai mult ca oricine, că teatrul e arta prezentului. Îi place să zică „The past is history, the future is mystery, the present is a gift“ (Trecutul e istorie, viitorul un mister, iar prezentul un dar), insistând că eternitatea e acum şi aici, singurul loc de unde poţi să începi. Conştient că poate deveni o simplă formulă, o pune mereu la încercare. Dacă alegem o temă veche, un mit, o facem pentru că ştim că are capacitatea să ajungă în profunzime: te atinge şi în clipa de acum iese la lumină ceva stârnit chiar de mitul vechi. Dar nu putem face din asta o „reţetă“ pe care să mizăm. Un mit se schimbă în raport cu timpul, deci trebuie conectat mereu la situaţia momentului. Dificultatea e să găsim relaţia între ceva foarte vechi şi timpul prezent, astfel încât ca spectator să mă simt direct implicat şi să recunosc „Aha, aici e vorba despre mine!“. „A-ha“, aceste sunete spontane şi organice exprimă tot ce nu poate fi descris în cuvinte. Pentru „a‑ha“ lucrăm pe scenă. Mergem la teatru ca să avem o experienţă unică, diferită de orice trăim în viaţa de toate zilele. Cel mai bine se exprimă prin „Aha!“ (sau prin versiunea mai recentă în română wow!). Ce nu ştim e că această experienţă nu are loc niciodată în minte, ci apare prin angajarea directă a simţurilor, a intuiţiei, a sentimentului. Pentru Brook e esenţial ca toată fiinţa să se angajeze. Capul are funcţia lui – să observe, să analizeze, să fie în relaţie cu trupul şi sentimentul, dar nu să domine. Numai când suntem uimiţi, luaţi pe nepregătite are loc adevărata experienţă.

La finalul celei mai recente întâlniri cu noi, la Paris, la el acasă, Peter ne-a amintit că în fiecare clipă avem posibilitatea să folosim potenţialul pozitiv al oricărei situaţii. Ne-a propus să ascultăm rezonanţa sunetului când spunem yes în engleză, oui în franceză, si în italiană şi spaniolă, ja în germană, da în română şi rusă şi am simţit împreună că se creează o vibraţie deschisă, spre deosebire de închiderea, ruperea relaţiei pe care o transmit no, non, nein, nu, niet. De ce să sporim negativitatea în lume spunând nu, când ar putea fi atât de uşor să spunem da?! Despărţirea de Peter Brook e întotdeauna dificilă. Dar Brook, intuind dificultatea şi imitându-l pe Prospero, care rupe bagheta magică şi-i oferă libertate fiecărui actor să-şi urmeze propriul drum, ne-a şoptit Let’s say good bye in the spirit of hello!… păstrând vie reţeaua prieteniei.

(Textul a apărut în volumul Niciodată singur de Andrei Șerban, editura Polirom, 2021. Îl republicăm cu acordul autorului și al editorului).