Anatomia iubirii pierdute: Cultura rusă în război

Decizia lui Vladimir Putin de a recunoaște două republici susținute de Rusia în Ucraina[1] pe 21 februarie 2022 a fost urmată în doar câteva ore de introducerea forțelor armate rusești în aceste ”republici” pentru a stopa – cu vorbele incredibile ale politicienei ruse Valentina Matvienko – ”genocidul împotriva populației de limbă rusă din estul Ucrainei”.

În numai 12 ore de la incursiune, invazie sau cum va sfârși ea să fie numită în istorie, s-a putut vedea cum comunitatea de care am aparținut 30 de ani și-a pierdut respirația. Nu că n-aș fi prevăzut că se va întâmpla așa.

Din 1988 până în 2018 – mai puțin la început și cumva mai puțin spre final – m-am mutat în chiar centrul vieții teatrale rusești. Eram critic, istoric, producător, traducător, adesea jucând rolul de promotor al teatrului și culturii ruse în lume. Mi-am luat în serios această responsabilitate. Ca un copil al Războiului Rece, credeam că sunt în poziția de a ajuta la stabilirea unui alt fel de dialog Est-Vest, unul care să implice artele și creativitatea umană în spargerea barierelor, a suspiciunilor, a prejudecăților și chiar a urii adânc înrădăcinate.

Am simțit mai ales valoarea și nevoia de a avea acest nou dialog de câte ori mi se amintea că eu, ca american trăind la Moscova, cu o soție de naționalitate rusă, sunt obiectul unei atenții speciale din partea forțelor de securitate rusești, mai întâi KGB, apoi FSB. Am fost pe radarul lor aproape din primele mele zile în Rusia, și până la ultimele, în 2018. Mai întâi mi s-a părut amuzant și desuet, în definitiv lumea se schimba, iar acest tip de tactici – supraveghere, interogări, ușoare amenințări, intimidări voalate – păreau că țin mai degrabă de ”ieri” și că sunt depășite. Dar anii au trecut, iar în 2000 Vladimir Putin, fost ofițer KGB, a preluat funcția de președinte al Rusiei. Eu și soția mea am simțit un fior rece cum se strecoară. În 2012, când Putin a forțat accesul la al treilea mandat prezidențial, în ciuda protestelor în creștere, iar apoi în 2014, când Rusia a făcut acel lucru de negândit lansând un război împotriva istoricei surori Ucraina, iluziile anilor de început s-au risipit una câte una.

Detaliile sunt prea multe să fie amintite separate, dar îngrijorările noastre s-au dovedit bine fundamentate: statui glorificându-l pe Stalin au apărut prin toată Rusia, noile canale media care îndrăzneau să spună altă povestea decât cea oficială au fost închise, liderul opoziției Boris Nemtsov a fost împușcat în spate, aproape sub fereastra lui Putin de la Kremlin, jurnaliști care investigau subiecte politice sensibile au fost mitraliați cu frecvență alarmantă.

În domeniul nostru, eu și soția mea Oksana Mysina[2] am început să ne simțim presați. Ea a vorbit la o demonstrație publică împotriva războiului din Ucraina și – surpriză – cariera ei în film, constând în peste 40 de filme și numeroase premii naționale, s-a oprit brusc. În poziția mea de reporter teatral pentru Moscow Times și alte publicații din Statele Unite și Marea Britanie, m-am trezit scriind tot mai mult mai degrabă despre politicile teatrului și despre politica din teatru, decât despre creșterea și dezvoltarea acestei forme de artă. Am simțit adesea că subiectul îmi era furat.

Între timp, ne uitam amândoi cu oroare cum autoritățile au început să facă din artiști ținte ale unor critici grele sau chiar ale unor procese criminale. Un aspect important al acestui proces era că membrii comunității noastre profesionale începuseră să se împartă în facțiuni opuse. Vestitul dramaturg Nikolai Kolyada, cândva un susținător pe față al oligarhului Mikhail Prokhorov, candidat prezidențial al opoziției (deținător al echipei de baschet Brooklyn Nets între 2010 și 2019) a făcut o întoarcere incredibilă în 2012 acceptând o mare donație din partea statului pentru teatrul său din Yekaterinburg și a făcut o declarație de susținere filmată pentru campania prezidențială a lui Putin. Kolyada a explicat alegerea sa de atunci declarând relaxat: ”Mi-au dat bani pentru teatru, doar nu era să mă opun lor.”

Numeroși artiști din teatru au sărit în tren în 2012 și 2014, mai întâi susținând vocal realegerea lui Putin, apoi denunțând Ucraina ca stat agresor care trebuia supus. M-am aflat în imensa mulțime care a susținut cursa pentru titlul de primar al Moscovei a lui Alexei Navalny în 2013 când regizorul de teatru aflat în plină ascensiune Konstantin Bogomolov a urcat pe scenă să-și declare susținerea pentru Navalny. Era o alegere firească, a spus Bogomolov, pentru că era îngrijorat pentru viitorul copilului său. Câțiva ani mai târziu, regizorul și-a schimbat obiectul loialității în favoarea lui Putin și – coincidență – a fost numit la conducerea prestigiosului teatru istoric Malaya Bronnaya din Moscova. Se poate presupune că acum viitorul copilului său este asigurat.

Cazul Kiril Serebrenikov a atras atenția internațională din 2017 până în 2020 fiindcă celebrul regizor a fost deținut, apoi arestat la domiciliu, în timp ce un procuror strângea probe – cu încetinitorul și deloc convingător – pentru a demonstra că acuzatul și unii asociați ai săi au sustras bani de la stat. În cele din urmă, tribunalul a ajuns simultan la un verdict de vinovăție și la o renunțare la caz, eliberându-i pe Serebrenikov și pe ceilalți acuzați prin sentințe cu suspendare. Cazul a fost dureros pentru comunitate, a produs confuzie și, privit de aproape, a părut de-a dreptul bizar.

Serebrenikov l-a curtat pe Vladislav Surkov, unul dintre cei mai apropiați și mai controversați consilieri ai lui Putin din 2013 până în 2020. La un moment dat, regizorul a făcut declarații despre cum își bea cafeaua cu acesta în fiecare dimineață și a mai și regizat o dramatizare semnată de Surkov a romanului Almost Zero. În timp ce apăreau aceste informații Surkov se ocupa cu – printre alte activități chestionabile – crearea și supravegherea așa-numitei organizații de tineret Ours/ Ai noștri (Nashi), un grup extremist naționalist, adesea violent, care stârnea comparații cu Hitler-Jugend și apărea la cerere să atace protestatarii de la demonstrațiile anti-Putin. Oare să nu fi văzut Serebrenikov conflictul de interese, ca să nu mai zicem filosofia? Era Să fi fost el naiv? Juca la două capete? Habar nu am. Dar ce știu este nu numai că politicienii și artiștii sunt nepotriviți ca aliați, dar și că uniunea lor poate duce la dezastru.

Să ne amintim exemplul lui Yury Lyubimov și al liderului KGB dintre 1960 și 1970, Yury Andropov. Sau pe cel al lui Vsevolod Meyerhold apropiat al lui Lev Trotsky în anii 1920.

Procesul lui Serebrenikov, în mod clar o afacere contrafăcută cu indivizi dinăuntrul sistemului încercând să-și regleze conturile, a produs largi fisuri în comunitatea teatrală. Critici, scriitori, artiști din teatru au sărit în apărarea lui Serebrenikov, în cea mai mare parte, dar criticul Olga Galakhova, unul dintre cei mai vechi și mai de încredere prieteni ai mei timp de ani de zile, a șocat pe toată lumea și a devenit o paria după ce a fost martor al acuzării împotriva regizorului.

Între timp, am fost cu toții martori la maturizarea unor foști copii teribili prin transformarea lor în membrii precauți ai status quo-ului. Grigory Zaslavsky, un critic cunoscut, cu o gândire independentă a fost numit la conducerea GITIS – Institutul Rus de Artă Teatrală în 2016. Mai târziu, el a ajuns să-și amenințe studenții cu exmatricularea dacă sunt prinși că participă la demonstrații împotriva guvernului.

Transformarea unor figuri proeminente precum Kolyada, Bogomolov și Zaslavsky din spirite libere în vasali ai statului a fost ceva ce puteam vedea peste tot în jurul meu. Efectiv simțeam cultura rusă obstrucționată și în suferință.

Am venit în Rusia în anii 80 cu o mare dragoste pentru cultura, literatura și arta ei. Această iubire a crescut exponențial pe măsură ce vedeam această cultură dezvoltându-se activ și în noi feluri fascinante pe parcursul anilor 90. Ce s-a întâmplat după aceea seamănă cu stingerea focului, cu trântirea unui capac peste sau chiar, unii ar putea spune, cu un glonț anihilant în ceafă.

Revoluția Maidan din 2014 din Kiev și următoarele războaie ale Rusiei în Ucraina au marcat într-un fel insuportabil sfera culturală din Rusia. Lucrurile începeau să se sfărâme. Maksym Kurochkin, unul dintre cei mai admirați dramaturgi de limbă rusă din secolul 21, s-a despărțit de Rusia și de colegii săi. A părăsit țara în 2017 și a început tranziția spre limba ucraineană alegând-o pe aceasta pentru scris. A revenit la Moscova doar pentru o zi ca să participe la funeraliile marelui său prieten Mikhail Ugarov în aprilie 2018. La un memorial ținut după-amiaza târziu la Teatr.doc, ai cărui fondatori Ugarov și Kurochkin fuseseră, Maksym s-a ridicat și a spus adio celor strânși acolo, avea un tren de prins. Cineva a strigat ”Vizitează-ne din nou curând, Max!”

Maksym a răspuns aproape mânios: ”Dați înapoi Crimea și o să mă întorc!”. Spre surprinderea mea, când mai târziu am vorbit cu câțiva colegi care erau acolo în acea zi, nimeni nu-și amintea declarația lui Maksym. Încă mă întreb de atunci, oare chiar nu au auzit-o sau nu au vrut să o audă?

Pot să spun asta: Oksanei i s-a cerut odată să cheme artiști din teatru și film să vorbească la un marș pentru pace în centrul Moscovei. Ea a sunat o duzină de colegi și i-a invitat să apară acolo. Toți în afară de doi au refuzat. Cei care au fost de acord să vorbească au fost Kurochkin și regizorul de film născut în Ucraina Volodymyr Kharchenko-Kulikovsky. Repet: nici unul dintre artiștii ruși pe care Oksana i-a rugat să vorbească împotriva războiului din Ucraina nu a vrut să o facă. Erau oare toți ocupați fix în ziua aceea? Bolnavi? Aveau rude în vizită? Nu știu. Dar faptul rămâne.

Literalmente la câteva ore după ce Putin și-a anunțat cea mai recentă mișcare împotriva Ucrainei, pe 21 februarie, Kurochkin și-a făcut o rară apariție pe Facebook. ”Sunt dezamăgit de cultura impotentă care naște asemenea creaturi” (ca Putin), a scris el. ”Nu pot să iert Moscova pentru moartea ucrainienilor, și nici pentru naivitatea noastră acum moartă. Nu mă iert nici pe mine pentru că n-am fost în stare să nu fiu prieten și am ales calea cea mai ușoară de evadare.”

Aceste fraze mișcătoare sunt aruncate cu mânie. În mod tipic, Maksym rezervă una dintre cele mai dure critici pentru el însuși, fiindcă nu a fost în stare să o rupă mai devreme cu prietenii săi ruși și pentru că nu i-a făcut pe aceștia responsabili de moartea ucrainienilor care a început din 2014 (numărul oficial estimat este de 14.500 de persoane).

Natalya Vorozhbyt, o altă scriitoare ucraineană care a trăit la Moscova și a scris în limba rusă dar s-a reîntors între timp la Kiev și a început să scrie în ucraineană, a făcut comentarii similare, foarte dure pe 22 februarie, tot pe Facebook. Ea a scris că încearcă să învețe să urască dar îi este foarte greu să o facă. A declarat că o interesează să vadă niște reacții vii față de recentele evenimente de la cei care trăiesc în Rusia, dar că tot ce a văzut a fost ”dezamăgire și apatie”. Comentariile ei au evocat o discuție aprinsă între foști colegi din Moscova dintre care mulți recunoșteau că da, suntem lipsiți de putere și deprimați. Un comentator al postării ei a admis că e cuprins de durere și dezamăgire și a întrebat ”Ce ar trebui să fac, spune-mi!”, la care Vorozhbyt a replicat scurt: ”Să te lupți?”

Nici unul dintre rușii care au răspuns postării ei nu a sugerat că a lupta este măcar imaginabilă în Rusia de azi, cu atât mai puțin posibilă.

Oksana Mysina și cu mine am părăsit Rusia la sfârșitul lui 2018. Am obosit de apatie, carierism și de scuzele pe care le auzeam în jur, ca să nu mai vorbim de aparițiile forțelor de securitate. Oksana a fost dezgustată să-și vadă cariera îngropată în timp ce colegii ei o certau că-și ”riscă gâtul” în feluri ”nedemne de o actriță”. Am atins un punct în care am înțeles că rămânând în Moscova nu numai că susțineam nebunia care creștea în jur, ceea ce era destul de rău oricum, dar și lăsam otrava aceasta să se scurgă și în noi. Când am plecat, a trăi la Moscova era ca și cum ai fi simțit că ți se bat cuie în cap în fiecare zi. Era de nesuportat.

Acestea sunt lucrurile pe care le putem sacrifica când e nevoie: prietenie, parteneriat, obiective de viață, cariere, vise, chiar o bună parte din trecutul nostru.

Mi-am pierdut dragostea pentru cultura rusă. În 2018 am ajuns să văd prea puține lucruri care meritau această iubire. Puterea și curajul unor Tolstoi, Dostoievski, Stanislavski și mulți alții care mă inspiraseră cândva nu mai erau de găsit nicăieri. În timp ce îi priveam pe atâția din jurul meu încovoindu-se și cu privirile sticloase în timp ce se scuzau – sau, mai rău, săreau să devină susținători ai statului – am înțeles că iubirea mea pentru cultura rusă s-a evaporat.

Interesant este că destinul mi-a dat acum, ca rezident al Greciei, oportunitatea de a-mi retrezi dragostea pentru ce e rusesc. A venit de la Belarus, prin dramaturgul Andrei Kureichik care mi-a trimis piesa lui Insulted. Belarus, despre revoluția din 2020, și m-a întrebat dacă nu vreau să o traduc. Această întrebare inocentă a dus pe neașteptate la curatorierea, împreună cu Andrei, a unui proiect internațional imens implicând 225 de evenimente în 110 teatre din 30 de țări și în 22 de limbi[3].

Dacă credeți că asta nu are legătură cu tot ce am scris până acum, mai gândiți-vă. Dintre toți participanții la acest proiect imens despre o națiune care se luptă să se elibereze de un dictator corupt, singura participare rusească a fost cea cu un film făcut de Oksana Mysina împreună cu câțiva actori ruși curajoși. Până în ziua de azi nici unul dintre foștii mei colegii ruși nu a dat vreun semn să mă întrebe ceva despre proiect sau piesă. Pare un final potrivit pentru ultima decadă în care am privit cultura rusă devenind tot mai tăcută, apoi complet mută.

Acum avem război, un război deschis între ucrainieni și ruși, ei fiind cu toții rude în varii grade. Se împlinesc 100 de ani de ultima dată când Rusia și-a făcut la fel de mult rău.

Nu a fost deloc ușor de privit cum s-a ajuns până aici.

John Freedman este un cunoscut jurnalist, critic de teatru, istoric și producător american, care a trăit peste trei decenii la Moscova. Articolul a fost publicat în premieră în limba engleză în publicația The Theatre Times pe 24 februarie 2022.

Traducerea în limba română este semnată de Cristina Modreanu

[1] În discursul său din 21 februarie 2022 Vladimir Putin a recunoscut republicile separatiste Donetsk și Luhansk și a anunțat semnarea unor acorduri de cooperare între Rusia și aceste două regiuni separatiste. Vezi alte detalii aici: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25380366-regiunile-donetk-luhansk-sunt-atat-importante-pentru-putin-inseamna-trimiterea-trupelor-rusesti-acolo.htm

[2] Cunoscută actriță de teatru și film din Rusia: https://www.imdb.com/name/nm0617178/

[3] Detalii despre proiectul la care au participat și teatre din România aici:

https://en.wikipedia.org/wiki/Insulted._Belarus_Worldwide_Readings_Project