Alina Șerban – invitata rubricii Atitudini în teatrul românesc

Levente Imecs-Magdó – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc
aprilie 1, 2019
De ce avem nevoie de teatru politic militant
mai 28, 2019

Foto credit Cornel Brad

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Creez acest spațiu de dialog unde se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă. Pentru început, am ales un citat care a provocat în mine o întrebare importantă: ce înseamnă lașitatea în teatru? Iată citatul:

„Noi nu simțim nevoia unei revoluții. Nu știm ce va fi teatrul de mâine. Nu anunțăm nimic.

Dar ne propunem să reacționăm împotriva tuturor lașităților teatrului contemporan.”

Jacques Copeau

Primul răspuns la provocarea mea este dat de dramaturgul Peca Ștefan și îl puteți citi aici. Al doilea răspuns este dat de Levente Imecs-Magdó, actor și manager al companiei  maghiare Váróterem Projekt. Îl puteți citi aici.

Al treilea răspuns vine de la Alina Șerban, actrița care crează spectacole despre comunitatea romă pornind de la propriile povești. Am invitat-o pe Alina să vorbească despre lașitate și curaj tocmai pentru că ea a reușit să ducă până la capăt proiecte ce nu-și găseau locul pe scena românească acum câțiva ani. (Leta Popescu)

Alina Șerban despre „teatrul mai-bine-avem-Jake-și-Mary-decât-personaje-pe-care-le-cheamă-Mariana-și-Niculina.”

Foto credit Cornel Brad

În 2009, proaspăt absolventă a UNATC, mă uitam cu așa iubire la teatru, la „teatrul de stat”, la poveștile alea care erau totuși foarte departe de ceea ce trăiam eu. Plimbându-mă prin centru, pe Magheru, auzeam din teatre replicile personajelor: „Da, Jane”, „Sigur, Jack, pune-mi niște whiskey”. Și totul era despre America. Deschideam apoi televizorul și vedeam cam aceleași povești în care noi glorificăm Vestul. Și totuși, există atâta discrepanță între ce vrem noi să arătăm că suntem și ceea ce suntem de fapt. Îmi vin în minte aici spectacole despre oameni care plâng la pierderea celei de-a treia case, lucru care pentru un anumit segment de public este alienant. Teatrul de stat ar trebui să reflecte situația diferitelor comunități, să prezinte povești ale noastre, ale tuturor, nu să se adreseze aceluiași segment de public. La final de spectacol, aceiași oameni se ridică în picioare și ovaționează aceiași producători, indiferent dacă le-a plăcut sau nu.

Din 2009 încoace încerc să creez spațiu artei mele și poveștilor care să vorbească și din perspectivă romă. Povești care să ne prezinte într-o lumină umană, nimic mai mult. Nici ca îngeri, victime sau ca ceva exotic, menit doar să distreze. Pur și simplu, ca pe restul oamenilor care trec pe stradă pe lângă tine și care au identități complexe. Mi-a luat mult timp să explic majoritarului român că ceea ce fac și eu este artă.

Oricât de idealist ar suna, prin arta mea îmi doresc să generez o (r)evoluție culturală – să avem pe scena instituțiilor de cultură din România povești spuse din diverse perspective, de oameni diverși, iar acest lucru să nu fie ceva ieșit din comun.

Spre exemplu, ca piesa mea de teatru Marea Rușine*** să nu fie văzută ca ”teatru rom”, ci doar ca orice altă piesă de teatru. Este normal să vedem o astfel de piesă în repertoriul unui teatru de stat. Până să se întâmple acest lucru*, foarte mult timp mi s-a spus un simplu „Nu”. Iar când am cerut mai multe explicații pentru ușile mereu închise, mi s-a dat de înțeles că piesa mea ar fi fost „prea mult”. Prea mult să ce? Să stăm pe scaun și să aflăm o parte din istoria noastră? “Prea mult” să avem un artist rom care e la egalitate cu alt artist, care nu cere toleranță, ci efectiv egalitate?

Și totuși, pentru teatrul nostru cel curajos, nimic nu este „prea mult”: să ai pe scena Sălii Mari femei topless pe porci vii, în timp ce cad pene roz și verzi din tavan, este posibil. Însă o piesă despre sclavia romilor, a unei artiste rome care vrea să fie egală cu alți artiști, nu pentru că ar fi romă, ci pur și simplu pentru că are o altă poveste de spus, mi s-a spus că este “prea mult”.

Așa am ajuns eu să întâlnesc teatrul laș, teatrul elitist, teatrul care pune mai mult preț pe cine crează un produs cultural și nu neapărat pe mesaj și subiect. Teatrul “mai-bine-avem-Jake-și-Mary-decât-personaje-pe-care-le-cheamă-Mariana-și-Niculina.”

Mi-am dat seama că dacă mă dau bătută nu fac nimănui un serviciu, ci pur și simplu las situația să-mi fie scuză pentru oboseala acumulată. Am înțeles că teatrul, oricum ar fi el, nu are nevoie de mine, ci eu am nevoie de teatru. Am simțit nevoia să spun niște povești și cu o speranță încăpățânată am încercat să le fac spațiu în teatrul contemporan românesc în ultimii zece ani. Pe 23 aprilie va avea loc un spectacol aniversar “Marea Rușine”. Se celebrează 1 an de când “Marea Rușine” (primul proiect de teatru regizat de o femeie romă din România și prima piesă de teatru despre istoria sclaviei romilor) a intrat în repertoriul permanent al unui teatru de stat (Teatrul Excelsior).

*“Marea Rușine” este produsă de CNCR și face parte din repertoriul Teatrului Excelsior București

* Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”  vine în completarea cercetării de doctorat a regizoarei Leta Popescu, care se va finaliza cu lucrarea „Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu. O analiză din perspectiva regizorală a repertoriilor din România, perioada 2010-2020”. 

* Citatul ales e de găsit  în volumul „Teatrul de artă, o tradiție modernă”, coordonat de George Banu. Urmărind bibliografia descoperim că acest gând apare în Les Registres du Vieux-Colombier”. Jacques Copeau este cel care pune bazele Teatrului Vieux-Colombier în 1913, Franța.

 

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”

Peca Ștefan – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc

Rubrică nouă de Ziua Mondială a teatrului: Atitudini în teatrul românesc

Levente Imecs-Magdó – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc

Levente Imecs-Magdó: Teatrul contemporan trebuie să se confrunte cu el însuși

Atitudini de start – rubrica Atitudini în teatrul românesc

ATITUDINI DE START – rubrica Atitudini în teatrul românesc

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide