Atitudini în teatrul românesc. Alexandru Ion „Atitudinea e construită dintr-o sumă de poziționări, tăceri, cuvântări și cel mai important, acțiuni”. (scrisori)

Atitudini în teatrul românesc. Scrisoare către Leta Popescu
septembrie 22, 2019
Atitudini în teatrul românesc. Liviu Romanescu: „Interesul față de ce lași în urmă e un semn de sănătate” (scrisori)
noiembrie 26, 2019

Alexandru Ion foto de Cristina Groșan

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Prima scrisoare poate fi citită aici când a fost invitat regizorul Andrei Măjeri, cu răspunsul aici. Astăzi publicăm dialogul cu actorul Alexandru Ion și așteptăm ca acesta să îi scrie unui alt practician al scenei. 

Alexandru Ion (Foto de Cristina Groșan)

***

Scrisoarea lui Andrei Măjeri către Alexandru Ion

Dragă Alex, 

N-am mai scris scrisori de pe vremea când studiam „scrisoarea” la orele de Limba română.  La provocarea lansată în această rubrică de atitudini am decis să-ți scriu carte ție. Esti un artist cu multiple căutări, actor și manager cultural, joci în mai multe teatre bucureștene, faci film și televiziune. 

Deși ești încă foarte tânăr, ai un palmares bogat, atât ca actor, cât și ca promotor cultural. Reușești să ții în frâu cel mai amplu și mai coerent festival pentru trupe de liceeni din România, deja celebrul IDEO IDEIS. Ai reușit, împreună cu echipa ta, să-l îmbunătățiți de la an la an, să-i dați valențe comunitare, să aduceți importanți profesioniști pentru a gira cu prezența lor demersul vostru. În același timp, fiind deja un brand mare, a dat naștere unor alte festivaluri în București – Relief, SYT etc.  IDEO IDEIS este un eveniment amplu pe care foarte mulți tineri îl așteaptă vară de vară. Și toate acestea se întâmplă în orașul tău natal, Alexandria, unul dintre puținele orașe reședință de județ fără vreo instituție teatrală. Artist versus manager de festival? – mă întreb dacă există o competiție între aceste două laturi ale personalității tale artistice. 

Pentru mulți, ești deja un actor format, dat în pârg, numai bun de capodopere. Dincolo de împliniri, ce admir cel mai mult la tine este latura ta fresh, căutările și provocările la care te expui lucrând în proiecte extrem de diverse. Inteligență brici, look de invidiat și umor ai, dar spune-mi cum stai cu delirul, cu poezia, cu viscerele. Bref, spune-mi cum îți încarci tu bateriile. 

Îmi aduc aminte cu bucurie repetițiile noastre la MEDEA’S BOYS și parcursul frumos pe care îl are spectacolul, atât la sediu cât și în festivaluri. Este prima oară pentru noi când lucrăm împreună, dar și în formula devised theatre. Sunt curios cărui fapt crezi că se datorează succesul de critică și public, dincolo de aspectul frivol al nudității, sau de cel „imponderabil” al talentului. Mă gândesc dacă este un spectacol care atinge vreun punct nevralgic în paleta teatrului românesc, dacă umple vreun gol, sau pur și simplu dacă este un show care a avut și încă are vad bun. Mi-ar plăcea să știu ce înseamnă pentru tine să fii parte a acestui colectiv eterogen, care ar fi golurile și plinurile. 

Într-un fel semănăm. Tu-mi zici mie adesea că mă panichez aiurea-n tramvai, iar la ananghie eu te simt cel mai agitat, deși ești decanul de vârstă din MEDEA’S BOYS. Tu mă suspectezi pe mine de apartenența la grupuri obscure, iar eu am certitudinea că acesta este cazul tău. Lăsând gluma la o parte, mi-ar plăcea să știu cu ce tip de oameni îți place să lucrezi. Ce înseamnă pentru tine să fii artist în momentul ăsta, dincolo de părerile despre arta actorului moștenite de la predecesori. Pe mine mă preocupă această întrebare tot mai mult: Cum producem context? Oare reușim să nu ne alienăm, să devenim importanți în comunitățile noastre, racordați la evoluția artei contemporane?  

Dacă ar fi să rezumi într-o propoziție cel mai mare vis pentru următorii zece ani, acesta ar fi: … 

Ne vedem cu MEDEA’S BOYS la Apollo111 și aiurea!

Andrei Măjeri

***

Răspunsul lui Alexandru Ion la scrisoarea lui Andrei Măjeri 

Dragă Andrei, 

Îți scriu în timp ce suntem în aceeași mașină care ne aduce din Serbia, unde tocmai am jucat Medea’s boys la Kragujevac. Mișcările mașinii, oboseala și răceala care-mi dă târcoale, fac acest exercițiu al scrisului să fie și mai dificil decât este în general pentru mine. Din motive pe care izbutesc să le deconstruiesc doar parțial, exprimarea în scris nu mi-a fost niciodată foarte la îndemână și procesul de „naștere” al unui text e aproape chinuitor. În aceeași măsură, nu mi-a fost niciodată foarte la îndemână să primesc lejer complimente, deși admit că validarea semenilor este un motor deloc neglijabil.

Nu-mi faci deloc sarcina ușoară pentru că punctezi și interoghezi aspecte care fac parte din categoria „căutări de-o viață”. Și o faci într-un context care nu-mi permite, sau în care nu știu, să fiu comprehensiv. În teorie, ar trebui să împușc doi iepuri dintr-un foc. Să îți răspund la întrebări și să enunț sau să las să transpară o „atitudine în teatrul românesc”. Ori eu cred că o atitudine e construită dintr-o sumă de poziționări, tăceri, cuvântări și cel mai important, acțiuni. Așadar, ce citești acum e în același timp o fracțiune din atitudinea mea cât și un răspuns incomplet și articulat cu gândul că va fi citit și de alți oameni. Poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care scrisul îmi e dificil. Pentru că mă gândesc prea mult la cititori și la faptul că percepțiile, orizonturile și cheile lor de citire sunt diferite și variate așa că, fiind un fan declarat al specificității, îmi propun să fiu perfect înțeles de fiecare dintre ei, dar sfârșesc prin a fi înțeles de puțini. E la mijloc un soi de paradox al alegerii dublat de o nevoie de a spune tot, tot timpul. Iar asta nu se poate. Așa cum nu se poate ca atitudinea mea, în integralitatea ei, să fie descifrată (doar) din scrisoarea asta. Îmi propun și sper să se simtă măcar un „glimpse”.  

Reflexul pe care îl am este să abordez întrebările tale într-un mod extrem de aplicat, dar adevărul e că sunt răspunsuri pe care nu le am. Și nu pentru că nu le-am căutat, ci pentru că sunt încă în plin proces de căutare. Atât pentru că e natural să fie așa, dar și pentru că sufăr de  curiozitate morbidă și mi se pare că niciodată nu știu suficient. Poate că până la urmă asta e condiția naturală a artistului. „Delirul” meu de-aici se revendică. Dintr-o dorința de a ști tot despre (aproape) tot. De-aici și pasiunea pentru călătorit. Așa-mi încarc bateriile. Studiind, trăind și descoperind lucruri noi. Are aerul unei formulări pretențioase, dar reflectă realitatea faptului că sunt pasionat de cunoaștere.

Traversez o perioadă a existenței, atât personale cât și artistice, în care sunt foarte „experience oriented” și îmi concentrez eforturile înspre a investi (și la propriu și la figurat) considerabil mai mult în experiențe decât în lucruri. Nu ți-am spus asta niciodată, dar trebuie să admit că ăsta-i unul dintre motivele care m-au făcut să pornesc alături de tine și de colegi în aventura Medea’s boys, atunci când mi-ai spus că rolul va include un moment de nuditate frontală. M-a animat atât dorința de a depăși o limita profesională (pentru că nu mai făcusem asta niciodată) dar și faptul că urma să trăiesc ceva care să-mi dea atât de necesarul kick de adrenalină. Evident, nu a fost doar atât. Aspectele astea s-au suprapus pe curiozitatea de a lucra cu tine, pe dorința de a experimenta contexte artistice noi și pe interesul generat de coerența cu care ți-ai expus gândurile legate de spectacol. Iar asta e ceva ce apreciez și caut la un regizor. Să aibă claritate și încredere în viziunea pe care o propune. Să fie documentat și capabil să țină în mână o echipă, fără să fie acroșat de orice pală de vânt neprielnic.

Am integrat, cred eu, destul de repede și de profund faptul că regizorul e cel care deține viziunea creativă de ansamblu a unui spectacol și că poziția actorului e condiționată la o formă de „supunere”. Problemele majore apar atunci când această supunere se întâmplă într-un climat în care cel care deține cârma nu are nici mijloacele, nici capacitatea și nici discernământul artistic necesare pentru actul cârmuirii. Indiferent de forma ei, noțiunea de supunere este perfect contra-intuitivă în raport cu personalitatea mea dar mi se pare că e o condiție sine qua non pentru actorie. Este însă crucial să fie calibrată cu măsură, bun simț comportamental și bun simț artistic. Nu trebuie în niciun caz aplicată în orb și cred că trebuie să fie împletită cu un filtru propriu solid și sprijinit pe sănătoase repere culturale și morale.

Aspectul contraintuitiv pe care îl descriu mai sus probabil că joacă un rol important, printre altele, în faptul că activitatea mea profesională include și managementul cultural. Contribuie la stabilirea unui echilibru. Evident, există și rațiuni pragmatice și/sau legate de istoria personală pentru asta, cum ar fi realitatea că am descoperit actoria și managementul aproape în același timp. Am învățat actorie într-un mediu instituționalizat, într-o cheie sistematizată, iar managementul l-am deprins într-o formulă empirică. În prezent nu există niciun soi de competiție între actorie și management ci dimpotrivă, creează împreună un cadru complementar care-mi permite să croșetez proiecte pe care mi le doresc și, implicit, îmi sporește gradul de control pe care îl am asupra parcursului profesional. Admit însă că a existat o perioadă în timpul căreia reflexele de manager incomodau, într-o măsură nefericită, lucrul ca actor, dar îmi place să cred că asta aparține trecutului. La fel cum aparțin și dilemele despre cât și dacă trebuie să fac o alegere între cele două  sau nemulțumirile legate de a fi cunoscut mai degrabă ca manager decât ca actor. Revizitez periodic întrebări și gânduri legate de actorie vs management dar o fac dintr-o poziție de confort, lipsită de vreun conflict interior. 

M-ai rugat să rezum într-o propoziție cel mai mare vis pentru următorii zece ani. Răspunsul e că nu obișnuiesc să rezum lucruri. Analizez, vorbesc mult, așez în straturi, unesc piese de puzzle, deconstruiesc până la moleculă, reanalizez și apoi fac. Dar nu mă confunda cu un procrastinator. Procesul de mai sus se întâmplă mai repede decât ai crede. Așa că visul meu pentru următorii zece ani va prinde formă în cinci. Sper doar ca atunci când va fi să fie împlinit să mai estompeze, ajutat fiind și de presupusa înțelepciune pe care ne-o dă trecerea timpului, din greutatea cu care cade în mine întrebarea „pentru ce?”. Pentru că, de fapt, pe lângă aspectele pragmatice ale realizărilor profesionale și personale la care aspir, visul ăsta e. Să înțeleg pentru ce.   

Până atunci, spor în toate!

Alex

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și continuă până astăzi, astfel: 
Scrisoare Liviu Romanescu către…va urma (decembrie 2019)

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide