A da la teatru. Kit de supraviețuire al viitorului student

Ce sunt independenții și cu ce se mănâncă ei. Mic ghid pentru directorii instituțiilor publice de cultură
aprilie 21, 2021
Sunt Olga Török și am participat la cel mai mare festival de teatru independent din Germania
iulie 7, 2021

Daria Ancuța

A da la Teatru era o alegere complicată și înainte de pandemie. A da la Teatru presupunea, în cele mai multe cazuri, împotrivire din partea familiei, dezaprobare din partea profesorilor și încurajări de tipul „Mai gândește-te, poate îți găsești și tu o meserie serioasă…”. „Însăși existență artistului azi e o formă de revoluție”, spunea Andreea Șovan cu câteva luni în urmă. Cred că ideea ei se poate extinde acum la nivelul întregului sector cultural – Însăși existența lucrătorului cultural azi e o formă de revoluție. Căci, incertitudinea provocată de contextul pandemic se resimte atât pe scenă (fie ea și virtuală), cât și în culisele ei.

Facultățile de teatru din țară produc anual un număr mare de absolvenți. Prea mare pentru ca toți să-și găsească un loc de muncă în sistemul teatral actual din România. Teatrele de stat tind să ignore proaspeții absolvenți, invocând eternul motiv al lipsei de experiență. De unde experiență, dacă nimeni nu-ți acordă șansa să o capeți? Pentru tinerii care nu-și găsesc un loc în teatrele instituționalizate există varianta sectorului independent. Însă cum semnul egal este pus adesea între cuvintele artist independent și șomer, a activa acum într-un astfel de spațiu vine la pachet cu o doză uriașă de incertitudine. Dacă în cazul celor care aleg Actoria lipsa de locuri de muncă era deja cunoscută, cum rămâne cu noi ceilalți, cei care alegem așa-zisele specializări de nișă ale facultăților de teatru?

Apropiindu-mă de sfârșitul clasei a XII-a, mă lovesc constant de întrebarea „Ce vrei să faci mai departe?”. În clasă, șirul de răspunsuri ale colegilor mei sună cam așa – „Medicină. Politehnică. Medicină. Drept”, iar când, într-un final, îmi vine rândul, piesele de domino așezate perfect până acum se dărâmă.

Cum le pot spune că mă pregătesc pentru o admitere la Teatru, când pandemia ne demonstrează zi după zi că teatrul este o artă care moare încet și sigur? Moare chiar sub privirile neputincioase ale celor care ar trebui să o țină în viață, dar cărora nu li se oferă șansa să o facă. Transferul în sfera digitală, departe de a fi perfect, și cele câteva săli care funcționează la capacitate redusă sunt singurele perfuzii care îl mai țin în viață.

În dicționar, Teatrologia este definită ca „Disciplină care se ocupă cu istoria, teoria, estetica și critica spectacolului, cu literatura dramatică, precum și cu organizarea și conducerea teatrelor”. Când pronunț cuvântul Teatrologie, reacția firească a profesorilor este să întrebe ușor confuzi – „A, deci vrei să te faci actriță?”. Oamenii sunt îndreptățiți să creadă că într-un teatru lucrează doar actori și regizori, nu? În aparență, doar munca lor se vede pe scenă. Însă în dialogul care se iscă despre meseriile invizibile, dar esențiale din teatru, intervine nu curiozitatea despre ceea ce presupun ele, ci despre aspectul financiar al acestora. Inevitabil, apare întrebarea „Și se câștigă bine?”

Dacă până acum o carieră în teatru era etichetată drept neprofitabilă, acum devine, în ochii celorlalți, sinonimă cu un soi de nebunie. De aceea, în ultimele luni, am început să (re)analizez alegerea care până acum mi se părea firească. Cine mai are, de fapt, nevoie de teatru?

Oricât de inconfortabil ar fi să recunoaștem, numărul de oameni care ar răspunde fără îndoială „Eu” este mic. Cu toate acestea, sunt încrezătoare că încă există oameni pentru care teatrul a rămas și va rămâne în orice circumstanțe o necesitate. În tot acest val de nesiguranță, am certitudinea că și eu sunt unul dintre ei.

Văd în jurul meu oameni tineri pentru care teatrul nu poate rămâne doar o pasiune, pentru care „Axează-te pe ceva profitabil și lasă arta pe planul doi” nu este o variantă. Știm că trebuie să încercăm acum, cât timp avem deopotrivă speranța și naivitatea să credem că putem reuși.

De aceea, trebuie să ne asumăm faptul că arta, spre deosebire de alte domenii sigure, nu îți oferă stabilitate imediată și confort rapid. Trebuie să învățăm să nu ne mai justificăm permanent alegerile în fața celorlalți, să ne transformăm entuziasmul, reziliența și dorința de a învăța în scut împotriva judecăților de tipul Asta-i o facultate fără viitor. Făcând ceea ce-ți place o să mori de foame. Trebuie să ne dăm voie să fim vulnerabili în mod conștient. Și să avem curajul de a ne asuma posibilitatea unui viitor nesigur.

Aceasta nu este nici pe departe o rețetă a unui succes garantat. Nici nu ar putea fi. Mai degrabă, cred că se aseamănă cu un kit de supraviețuire – încercarea mea de a face ordine printre gânduri, frici și speranțe. O doză de inocență cu care plec la drum și pe care îmi impun să o păstrez, cu speranța (oricărui absolvent de liceu) că, undeva, îmi voi găsi locul.

Daria Ancuța

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide