Interimatul profund al teatrului național

TNB a intrat în anul morții. O moarte simbolică, desigur, urmată, să sperăm de o renaștere, cazul contrar fiind extrem de trist. După ce în mai puțin de doi ani și-a pierdut de două ori directorul (direcția și-o pierduse mai de mult), a ajuns astăzi în mijlocul unei controverse politice care desparte societatea românească în două. Iar actorul Mircea Rusu, care conduce momentan Teatrul Național din București, a ales să plaseze această instituție, care pe vremuri mai simboliza ceva, de partea celor care fac marșuri duminica seară ca să strige cu rimă șchioapă ”Ieșiți în stradă/că vă ia la armată!”. Aceiași care până acum strigau ”Libertate!” referindu-se la ”povara” de a purta mască și de a fi vaccinat, nu la ceea ce înțelege un om articulat, trăind în secolul 21, prin acest cuvânt.

Directorul TNB se face ecoul unui trist patriotism de paradă când afirmă într-un interviu recent, cu o formulare demnă de Caragiale, că ”Teatrul Național trebuie să-i însuflețească pe români, chiar și pe cei care nu merg la teatru”. Cuvintele lui ”însuflețesc” NUMAI români care nu merg la teatru, fiindcă aceia care trec pe acolo învață să gândească cu propria minte sau cel puțin așa merită să sperăm. Imediat ce încep acest exercițiu al rațiunii, ei înțeleg că teatrul nu poate fi străin de societatea în care funcționează, nici măcar atunci când aceia care îl conduc temporar strigă că ei sunt ”apolitici”, așa cum face interimarul. Și o face, ipocrit, imediat după ce a programat ”spectacolul-conferință despre teatru și viață M-am întors” susținut/ă de ”profetul neamului românesc” Dan Puric de Ziua Mondială a Teatrului[1].

Aș vrea să fiu clară: nu cred că trebuie interzis Dan Puric, așa cum nu cred că trebuie să existe interdicții de nici un fel într-un teatru, al cărui director trebuie să aibă garanția libertății de a alege ce include în repertoriu și ce programe conexe face. Dar aceeași conducere trebuie să aibă și responsabilitatea alegerilor sale, iar felul în care actuala conducere a TNB flutură ”întoarcerea” lui Puric – care n-a plecat niciodată, fiind permanent angajat al TNB și ultra-prezent în spațiul public românesc – marcând astfel Ziua Mondială a Teatrului este ”manifestul” care plasează acest teatru de o parte a baricadei. Mai exact, directorul Mircea Rusu plasează Teatrul Național din București de partea anti-europeană, anti-americană, de partea dreptei naționaliste aflate în recrudescență periculoasă în România de azi, o extremă tot mai vocală a cărei portavoce a devenit în ultimul deceniu cel care a fost cândva artistul Dan Puric. Iar toate acestea sunt de natură să ne îngrijoreze, cu atât mai mult cu cât această recrudescență se înregistrează în mai multe țări din jurul nostru (vezi știrile din teatrul din Belarus și Polonia ), și cu atât mai mult cu cât frontul unui război este extrem de aproape de noi.

Ce face un teatru național în vremuri de război? Artiștii ajută cum pot, ceea ce și la noi s-a întâmplat deja, chiar și la TNB, unde Sindicatul actorilor a avut o inițiativă pentru a sprijini refugiații din Ucraina. Dar ajută și instituțiile, așa cum arată un comunicat postat pe site-ul Ministerului Culturii: http://www.cultura.ro/institutiile-culturale-isi-deschid-portile-pentru-refugiatii-din-ucraina.

Artiștii pot avea, desigur, păreri proprii și le pot exprima în spațiul public precizând că sunt ale lor și nu ale instituției de care se leagă numele lor. Dar directorul unui teatru nu mai este DOAR artistul X sau Y. Când el refuză un gest de solidaritate, sau când face o declarație publică, angajează întreaga echipă a teatrului, ba chiar și etajele superioare administrative, în cazul TNB chiar Guvernul, prin Ministerul Culturii de care această instituție depinde. Ce are ministrul culturii de spus despre declarațiile făcute la postul TV Antena 3 de actorul Mircea Rusu, director interimar al TNB, instituție care nu oferă ajutor ca alte instituții similare din subordinea ministerului, în schimb promovează, prin evenimentele programate un discurs anti-european?

Dincolo de coloratura politică, noul scandal de la TNB reconfirmă faptul că această instituție se află într-un interimat mai profund decât un directorat sau altul. Conceptul însuși de teatru național se află la noi în interimat. O stare de provizorat prelungit, de lipsă funciară de direcție, intervenită la capătul unei perioade în care teatrul național și-a pierdut rolul în cultura română. Pilon esențial pentru construirea identității naționale în secolul 19 și începutul secolului 20, apoi platformă de escapism în timpul comunismului (nu și de rezistență, rezistența se întâmpla în alte teatre), eșuat în comercial și obsedat de încasări, ca un teatru de Broadway de mâna a doua în perioada post 1989, teatrul național are azi o mare nevoie de redefinire a misiunii sale. O nevoie prea mult amânată, care, nerezolvată, îl aruncă, iată, în derizoriu.

Precizare. Chiar în timp ce scriam aceste rânduri am primit un nou comunicat de la TNB, cu precizarea că spectacolul-conferință al lui Dan Puric este ”Organizată de Agenția de impresariat SPECTACULIS” și găzduită în Sala Studio a TNB”, precizare care lipsea din comunicatul inițial (ca fapt divers, pe site-ul agentiei Spectaculis se găsesc frumoase fotografii de la un spectacol susținut de ”Corul Armatei Roșii”). Întoarcere ca la Ploiești, din nou demnă de Caragiale.

[1] Pentru cine nu știe, așa cum se arată și în comunicatul TNB, „Ziua de 27 martie are o semnificație aparte, fiind Ziua Mondială a Teatrului. Instituită în 1961, de Institutul Internaţional de Teatru (ITI), această zi a devenit un eveniment anual din 1962, organizat de centrele ITI şi comunitatea internaţională de teatru.”