Atitudini în teatrul românesc. Iuliana Vîlsan: „Investiția în artiști și creativitate este cea mai bună investiție pe termen lung” (scrisori)

Atitudini în teatrul românesc. Vlad Massaci: „Un singur statement e util și valoros: promovarea valorii” (scrisori)
aprilie 27, 2020
De ce e necesară reforma în cultură și de ce nu mai poate fi ea evitată
iunie 6, 2020

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de regizoarea Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între regizorul Vlad Massaci și scenografa Iuliana Vîlsan. În luna următoare, Iuliana Vîlsan va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Iuliana,

Întâi am auzit de tine, dup-aia am și văzut ce faci, iar acum știu și cum faci. Cred că te numeri printre profesioniștii care dacă nu devin profesori de studenți la scenografie, ar trebui măcar să țină niște conferințe despre artă lor. N-am lucrat cu foarte mulți scenografi/e de-a lungul timpului dar tu ești una dintre cei/cele cărora le-am admirat simțul libertății și franchețea exprimării artistice. Dar un artist nu poate fi liber decît dacă are argumentul meseriei perfect stăpînite și al creativității. Așa că, admirîndu-ți libertatea îți admir și artă.

Uneori (extrem de rar, ce-i drept) mi se spune „vino să faci un spectacol dar să nu vii cu nebună aia!” 🙂 Cu ce îi superi tu, Iuliana, pe unii directori? Ai idei fixe? Ești încăpățînată? Ești prea scumpă? Nu vrei să faci compromisuri legate de costurile de producție sau de calitatea execuției? Care este raportul corect între universul din capul tău și costurile financiare pentru aducerea lui în realitate? Mie îmi place să lucrez un spectacol pornind de la premisa că toți suntem adulți, ne aflăm acolo pentru că vrem asta, și vrem să ne unim creativitatea că să creăm universul special al spectacolului. Pentru asta trebuie însă să posedăm civilitatea dialogului. E dialogul o formă de compromis?

Cînd se întîmplă ca producția să treneze (mai ales pentru că diferite tranșe din banii de producție nu vin la timp, dar și din alte cauze) îmi zici: „mă duc cu tancurile peste ei!” De fapt, cînd zic cauze, ele se reduc mereu la una singură: cineva nu-și face treaba, cineva nu semnează, cineva vrea să le arate artiștilor că fără el/ea nu merge proiectul mai departe. Există și vanitatea funcționarului din teatru! Cum procedezi, atunci? Cu ce argumente îi bombardezi?

Țin minte cum, aflați pe terasa unei prietene comune, ne-ai povestit o întîmplare cu un băiețel din vecini. Era o întîmplare parcă din literatură sud-americană! Și nu era prima pe care o auzeam din gură ta, plină de poezie și umor. Ai un magnet special cu care atragi întîmplările sau crezi că lumea e plină de întîmplări dar puțini le percep? Adică, ce-l face pe cineva artist? Cum vede el magia pentru ca apoi s-o recreeze pe scenă sau pe oricare alt suport? Pentru că eu cred că atunci cînd niște oameni stăteau într-o peșteră, în jurul unui foc și unul dintre ei a început să povestească o întîmplare a zilei, captîndu-le celorlalți atenția, acela a fost primul artist.
Te îmbrățișez,
Vlad

Iuliana Vîlsan – Foto Silviu Ghetie

Măi… Vlad…
Tare mulțumesc într-un fel, deși fiind atît de personale întrebările, cu referință directă la experiențe trăite împreună, mi-a fost destul de greu să găsesc forma în care să răspund public. Încerc să fac așadar față provocării tale punctual:
cu ce-i supăr…

Unul din darurile cu care am fost înzestrată este că oamenii în prezența mea se întâlnesc cu ei înșiși. Asta am observat de cînd eram mică. Probabil mulți intuiesc asta și se sperie de întâlnirea cu ei înșiși :). Mulți fug de ei înșiși chiar toată viața. Glumesc… dar nu prea :).

Cunosc această condiționare, de a nu lucra cu mine, nu ești singurul regizor căruia i s-a pus această condiție. Face parte din sistemul pe care de multe ori e bine să nu-l cunoști. Eu însă mă bucur că am fost martoră și chiar am făcut și fac parte din istoria teatrului din ultimii 30 de ani. Nu am suficient spațiu să dezvolt pentru că este o saga impresionantă, povești nemuritoare, lămpi ale lui Aladin, nopți și zile care ai vrea să nu se termine niciodată, tensiuni, bucurie, absurd, ziduri care au căzut sau viul care pătrunde prin crăpături deschizând în timp adevărate grădini fantastice. Cînd însă ești nou și nu cunoști la nivel profund sau poate la nici un nivel toate aceste lucruri, orice om ca mine sperie.

idei fixe / încăpățânare

Motorul viu al unei instituții de cultură este produsul cultural. El este cel care hrănește tot administrativul, nu invers. Faptul că angajații unei astfel de instituții intră ades în derapajul de a face invers subordonarea îmbolnăvește pur și simplu organismul instituției de cultură. Vorbim mereu de sistem, dar sistemul e făcut de oameni și modul în care se raportează ei la ce au de făcut și pentru ce anume sînt acolo. Eu știu un timp, anii ’90 … în care un admirabil director de teatru, Alexandru Dabija, a riscat enorm pentru a crea tot confortul desfășurării unor producții în care credea foarte tare și care au devenit reper cultural mai târziu, au rostogolit un bulgăre pînă la adevărata avalanșă și au rupt niște cătușe care fuseseră puse florilor. Era un timp al unei energii uriașe în teatru în care viul explodase în cele mai spectaculoase forme nevăzute pînă atunci. Și asta venea din pasiunea și arderea și iubirea față de meserie. Era mult adevăr. Cînd ești martora unui asemenea fenomen de credință și forță a viului, ți-e greu să accepți un director fricos dispus să masacreze un act artistic pentru a-și salva nota la Primărie sau punctajul la minister, sau mai grav, să descoperi oameni care conduc instituții primite cadou fără ca ei să apuce să și le dorească, să aibă o viziune, iar singurul motor de funcționare de la început și mai ales în timp… să fie cel al fricii și neîncrederii în sine. Eu sînt produsul acelor arderi de adevăr din anii ’90 care m-au format, au pus în timp cărămidă peste cărămidă. Conțin în ceea ce fac implicit și radicalitatea acelor timpuri, acelor creatori, acelora cu care am rîs, plîns, luptat. Recunosc că între timp am înțeles și suficient de bine partea administrativă cât să nu cer decât ce știu sigur că se poate rezolva și să știu și unde și cum. Poți să numești asta încăpățânare, eu o numesc respect, credință, performanță. Sînt artist vizual, am terminat pictură la clasa unuia din cei mai solizi pictori pe care îi are cultura română care m-a învățat forța fragilității și asumării ei, devenind în timp, prin asta, un om foarte puternic, păstrându-mi fragilitatea și sensibilitatea. Am înțeles de la el că degeaba poți desena impecabil ceva dacă fondul nu are puterea să susțină acel lucru. Am învățat că dacă vreau ca un punct să trăiască trebuie să mă asigur că pînă acolo totul este foarte bine susținut și pregătit. Există o alchimie căreia nu-i poți cere socoteală, dar există și niște etape și rigori peste care nu poți trece pentru că doar tu ca artist știi cât de esențial este pentru produsul final. Din exterior poate părea idee fixă sau încăpățânare un lucru sau altul din această pregătire minuțioasă dar nu este decât profesionalism asumat. Ca parte administrativă a instituției este extrem de important ca tot efortul să fie pentru realizarea unui cadru care facilitează respectarea acestor exigențe și nu a se încerca să se pună altcineva în locul artistului, înlocuind totul din pix. Poți ca parte administrativă să propui dar nu poți impune, nu ai voie deontologic. Recunosc că lucrurile o pot lua razna cînd ajung să fie rezolvate problemele artistice din pixul și comoditatea unui funcționar care nu riscă nimic. Pînă la urmă, la final există o semnătură, un nume, iar acela este al artistului direct responsabil prin semnătură, de calitatea artistică a produsului final. El este expus. De multe ori se pierde busola și se poate juca țurca pe numele lui din fix rațiunea de care vorbeam la început… sau pot ieși lucruri minunate cînd nu există astfel de derapaje.

ești prea scumpă / compromisuri

Printre lucrurile apărute după 1990, alături de noi estetici, tehnici și redimensionări ale actului artistic teatral, este și conștientizarea plăților unui act artistic făcut cu pasiune care ajunge să coste foarte mult. Arderea este diferită, costul e diferit.

… Spiritul uriașilor a făcut punte: Liviu Ciulei, Aureliu Manea… acest spirit a plantat dincolo de conștiință și o conștiență…

Nu există încă o traducere reală care să facă schimbul corect în bani cînd vorbim de asemenea arderi. De multe ori prețul e viața.

Scenograful Nic Ularu a plecat în SUA la începutul anilor ’90 dar nu înainte de a pune niște semințe în spiritul diferit de a vedea această meserie în studenții lui, Dragoș Buhagiar și Irina Solomon, care au făcut o echipă fantastică cu Alexandru Dabija și au deschis – împreună cu alți creatori de teatru ai acelor timpuri – o perspectivă diferită de a vedea acest schimb, mai aproape de ce se întîmpla în lume. Dreptul de autor implică a vedea meseria și din perspectiva costurilor. În această lume, în viața unui artist, neglijarea acestui aspect poate să fie devastator pînă la disoluție.

Profesorul meu de pictură, Ștefan Câlția, ne-a învățat că fiecare linie are un cost. Dacă faci exercițiul ăsta mereu, realizezi la ce nivel primitiv de gândire și analfabetism legat de dreptul de autor ne aflăm noi și cât de departe sînt oamenii în a înțelege, la nivel profund, costurile și valoarea.

În 2000, alături de colegii și prietenii mei din facultate am făcut prima galerie de artă contemporană: Galeria De Interese (actuală Galerie Posibilă). După doi ani de muncă am reușit să supraviețuim. Asta a însemnat nu doar vernisaje, ci întregi campanii de discuții despre cât de importantă este investiția într-un tablou. Un bun prieten, fost director al CINOA, confederația internațională a comercianților de artă, a susținut o a treia teză de doctorat, după istoria artei, de dată asta la facultatea de medicină, prin care demonstra influența unei capodopere la nivel neuronal. Sîntem încă departe de a ști acest lucru și a traduce și a realiza valoarea câștigului în față unui act cultural bine făcut.

Cred că e foarte importantă cota unui artist. Pînă una alta, în România există un fals interes pentru tineri și o frică de cei care fac performanță. Se preferă veșnic tineri gratis și se păstrează plafonul veșnicului debut și a pretinsei mulțumiri că ți s-a dat șansa să te exprimi… și doar cu foarte rare alte excepții un iz de normalitate… În ritmul ăsta, după ani la rând de debut, mulți părăsesc meseria pentru că este un abuz să tot debutezi, iar cînd ajungi profesionist să te evite că ești scump… Este țara veșnicului debut către nimic. E un blocaj mental, nimic altceva, însă extrem de toxic și nociv. Pe termen lung duce la plafonare. Învățarea de a construi pârghiile unui cadru normal de evoluție presupune renunțarea la aceste cutume înlocuite cu respectul, pasiunea, dedicația, viziunea, efortul… Politica lui „se poate oricum” nu înseamnă diplomație, înseamnă boală. Soulages cînd a pictat un tablou exclusiv cu negru spunând că și negru este o culoare a mai adăugat: se poate orice dar nu oricum. Oricine poate picta un tablou negru după. Tehnic nu-i greu dar… Soulages este cel care a avut viziunea lui și a marcat un punct important în evoluția artei. Eu cred în oamenii vizionari, cred în capodopere și-n efectul pe care ele îl produc în timp, cred în adevărul crud exprimat prin ardere reală. Cred că astfel de gesturi au valoare și sînt implicit scumpe. Tehnic orice se poate reproduce acum… dar e bine să avem puterea să discernem, să respectăm, să plătim și astfel vom fi mai câștigați, mai sănătoși. Un act cultural bun este un câștig imediat dar mai ales pe termen lung. Costă, dar merită înmiit.

„ai un magnet special cu care atragi întâmplările sau crezi că lumea e plină de întâmplări dar nu toți le percep?” / ce face pe cineva artist?

Toate există, nu toți le vedem pentru că nu toți avem aceleași căutări și întrebări. Faptul că pentru mine creativitatea a fost o formă de terapie și vindecare de foarte mică, realitatea mi-a părut extrem de ofertantă. De fapt… eu văd ce există în realitate, așa cum exprim pe scenă doar ce există în text, în straturi nevăzute poate unora dar cu siguranța revelate altora. Fac vizibil invizibilul.
Profesorul meu de pictură spunea că dacă un om are 10 straturi de piele, artistul are 3; este cel căruia îi lipsesc niște straturi de protecție. Percepțiile devin exacerbate: „simț enorm și văz monstruos”. Nevoia de exprimare a percepției devine catharsis, este o formă de evadare pentru a rămîne în această lume prin transfigurare și asta devine ajutor celorlalți. Ne sîntem necesari unii altora. Nu-i așa diferit de mitul peșterii la care faci referință, dar din peșteră am ieșit demult și multe roluri de-a lungul timpului le-a avut artistul, într-un context sau altul, socio-politic-istoric…etc. Creativitatea însă transcede, este cel mai mare dar cu care este înzestrat omul. Este în mintea fiecăruia dar nu fiecare îl accesează. Inadecvarea, atipismul, lipsa straturilor de epidermă de care vorbea profesorul meu determină accesarea acestei dimensiuni mai mult, pînă la topirea tuturor percepțiilor agresive ale realității și transfigurarea lor în lumi de adevăr tainic, de armonie negăsită altfel, de sensibil supraviețuitor. Lumea lui Picasso, van Gogh, da Vinci, Yayoi Kusama, Jackson Pollock, Louise Bourgeois… transced timpul, spațiul, ideologiile. Antoine de Saint Exupery, autorul Micului Prinț, este cel care a făcut vizibil un univers de o fragilitate și o sensibilitate extreme. Iar asta a venit de fapt din stratul unei tristeți agresive și profunde, un infern cu care a luptat toată viață.

„Atunci când ne uităm la o operă de artă, creierul în mod constant este activat de schimbare neuronală. Această geneză neuronală, aceste celule ale creierului proaspăt născute ne fac fericiți. Creativitatea creierului nostru este libertatea noastră. Cultura necesită să fie înglobată într-o rețea de semnificații și interese, combinate cu reciprocitate și transfer. Nu genele noastre ne fac umani, ci dialogul dintre celulele noastre și mediul în care trăim. Caracterul nedeterminant al creierului nostru permite creativitatea și libertatea, ambele limitate de legile creierului nostru și de alegerile anterioare. Automatismele salvează energia creierului, însă validitatea lor ar trebui contestată în permanență. (…) Creativitatea este strîns legată de rațiune. Interacțiunea care are loc între ele ne permite să facem saltul de la ceea ce cunoaștem la ceea ce este necunoscut. Imaginația are o stare vrăjită de bază care conduce la cunoaștere și încîntare, ambele fiind esențiale experienței artistice, o modalitate magică de înțelegere a lumii. (…) Arta este o expresie fundamentală a spiritului uman materializat, expresie ce reflectă natura noastră. Arta este rezultatul vanităților noastre în proiecția ipotetică a viitorului nostru. Capodoperele sînt întotdeauna capabile să dezvăluie mai mult decît putem noi percepe.” Jan de Maere, Art and the brain / Art as physiology of the brain

Știu, Vlad , că te-ai mirat cînd ai descoperit programul de soldat al unui artist vizual, prieten comun, a cărui lume pe care o exprimă este extrem de bogată. Lumea creativității e o lume dement de organizată sau mai bine spus, există o nevoie de organizare riguroasă în confruntarea cu haosul mental pe care inevitabil un artist o are în baza percepțiilor din realitate. Creativitatea organizează acest haos perceput care ajunge să doară organic, îi dă o logică și îl transformă într-o lume coerentă, adesea dement de frumoasă, pe care artistul o exprimă. Trăim, cred, cel mai ofertant timp din istoria omenirii la nivelul creativității. Sîntem periculos de norocoși. Avem mai mult ca oricînd acces la vindecare.

Eu cred într-o lume în care creativitatea să nu mai fie privită doar ca un handicap sau ca un sector primul tăiat de la buget, ci drept ceva care câștigă teren în mod pragmatic. Îmi doresc ca bunii mei prieteni, Andrei Borțun și Alina Gavrilă, să ajungă în realizarea concretă, nu doar a cartierului creativ, ci a Bucureștiului creativ. Investiția în artiști, în creativitate este cea mai bună investiție pe termen lung. Un imobil construit de un pictor e mai mult decît unul făcut de un rechin imobiliar. Când moneda de lucru va face transferul corect cu energia primită și conștientizarea ei … vom câștiga prin creativitate în spiritualitate, și lumea ar putea arăta altfel. Nevoia de evadare din acest urât făcut de oameni este foarte mare. E în puterea fiecăruia de a face schimbul de prioritate. „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă” Respectul față de creativitate este respectul față de viață. Artistul aduce o lume, deschide alte perspective, face vizibil invizibilul, nu este un copil care nu a primit educație și trebuie educat. Are nevoie de încredere, protecție, respect. Este foarte necesar.
Sper că pauza de două luni să fi adus în fiecare noi înțelesuri din cele ce am scris mai sus și să facem raiul împreună și-n teatru și-n lume… sine ira et studio.
Cu bine,
Iuliana

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare
 Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare 
Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare 
Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare 
Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)
Scrisoare 
Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare 
Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare
  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare 
Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare 
Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori 
Leta Popescu  – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori 
Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)
Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)
Schimb scrisori Adriana Moca – Marius Manole (decembrie 2020)
Schimb scrisori Marius Manole – Ramona Dumitrean (ianuarie 2021)
Schimb scrisori Ramona Dumitrean – Ada Lupu Hausvater (martie 2021)

***

Anul 3 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Adina Lazăr – Alexandra Felseghi (septembrie 2021)
Schimb Scrisori Alexandra Felseghi – Csaba Székely (octombrie 2021)
Schimb scrisori Csaba Székely – Andi Gherghe (februarie 2022)

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide