20 de ani după

Vastul potențial de îngrijorare pe care îl are orice bilanț – și suntem adesea, mai ales la început de an nou, tentați să recurgem la bilanțuri – este de cele mai multe ori trecut sub tăcere. Ne place mai degrabă să ne amintim ceea ce am reușit din ceea ce ne-am propus și să socotim bilele albe. Trecem restul sub tăcere sau ne găsim repede scuze care să ne ridice în proprii ochi. Un bilanț e aproape inevitabil când se încheie primul deceniu al unui nou secol, în care omenirea și-a făcut o intrare tulbure, în umbra amenințătoare a două turnuri gemene care se prăbușeau schimbând cursul istoriei. Și când se mai împlinesc, pentru noi, cei din Estul Europei, două decenii de la căderea Zidului Berlinului, o altă cădere intrată în istorie, care a dezlănțuit șuvoiul unor schimbări pentru unii greu de suportat. Iar într-un asemenea moment e mai greu să treci sub tăcere îngrijorarea – dată de evidența faptului că aici, în Est, în România în particular, au fost ani tulburi, confuzi, în care adevăratele construcții, cele cu sens, de anvergură și de perspectivă, nu cele care să aducă rapide beneficii cartelurilor economice, au fost puține și mai degrabă discrete.

În teatru, am avea de numărat mai multe bile negre, ele atârnă cel mai greu și ne împiedică înaintarea, așa cum deținutului i se amintește la fiecare pas de greutatea pe care o are legată de gleznă. Inițiativa numită Uniunea Teatrală din România, înființată în ”primăvara libertății” din 1990, rămâne cea mai importantă construcție în perimetrul teatral, însă proiectele ei și prezența în planul mai larg, social, sunt singurele coerente și de durată, fiindcă restul inițiativelor non-guvernamentale – depinzând fiecare de rezistența celor care le-au creat – s-au pierdut pe drum sau au fost ”înghițite” de vremurile tulburi, gata să sacrifice în primul rând ceea ce nu aducea profituri rapide, concrete. Au luminat scurt și s-au stins. Condiția omului de teatru și a instituției teatrale a stârnit mult mai puține dezbateri decât ar fi fost normal într-o societate animată de conștiința necesității schimbării fundamentelor sale. Noi n-am fost o asemenea societate. Deși asalturile, loviturile sub centură, ba chiar încercările de reinstaurare a cenzurii, conform unor vechi reflexe abia adormite, însă nu dispărute, n-au lipsit în tot acest timp din teatru, din cultură în general.

Dar poate cea mai grea bilă neagră, aceea care ne-a împiedicat cel mai mult înaintarea a fost incapacitatea de re-conectare la teatrul lumii. Ritmul extrem de lent în care am aflat despre marile povești din teatrul acelor decenii în care ne trăiam izolarea rămâne amprenta acestor ani tulburi, în care energiile s-au risipit uneori inexplicabil, în care tentațiile momentului au împiedicat adevăratele, marile construcții. Dacă pulsul unui organism sănătos este constant, susținut, atunci cum altfel decât bolnav poate fi considerat organismul al cărui puls zvâcnește în convulsii, când accelerat de febra marilor turnee (anii 90), când anemiat până la stop cardiac (deceniul 2000)? De la succesele Naționalului craiovean din primii ani de după Revoluție, când spectacolele semnate de Silviu Purcărete au intrat în circuitul teatral internațional de vârf și până în vara lui 2009, când tot un spectacol al lui Purcărete a fost din nou invitat la Edinburgh, asemenea momente n-au mai existat. Au fost rarissime turneele trupelor românești care să conteze în prima linie, acolo unde stau aceia care scriu istoria teatrului. Nici un român nu apare în volumele ce închid capitolul ”secolului XX în teatru” și nici un român nu a ajuns în acest prim deceniu din secolul 21, oricât de greu ne-ar fi să admitem, să se înscrie în avangarda teatrală ce deschide un nou capitol.

***

O perfuzie devine absolut necesară, un cocktail de vitamine și oxigen care să aducă acestui organism anemiat, când plin de adrenalină, când respirând din inerție, o nouă energie. La capătul următorilor zece ani ar trebui să putem număra  traducerile marilor cărți despre artele spectacolului apărute în lume, ideile propagate de ele născând dezbateri care să schimbe și aici fața artei teatrale și să-i definească mai limpede funcțiile. Până atunci, adică în 2020, ar trebui să ne fi înscris deja în circuitul marilor festivaluri, unde abia am pus un pas prin Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și prin Festivalul Național de Teatru, precum și în circuitul teatral curent, prin regizori străini invitați constant să monteze în România și viceversa. Poate mai mult decât orice, ar trebui să ne rezervăm următorii zece ani pentru a deschide toate acele ferestre pe care le-am lăsat bătute în cuie din inerție, din indiferență, din lipsă de curiozitate până acum, în 2010.

Pentru că începând de acum, 20 de ani după, nu mai avem nici o scuză pentru întârzierea intrării în normalitate.

Scena.ro nr. 7/ februarie-martie 2010