Bogdan Renczyński: „Kantor este periculos și dificil. Dur și fără compromisuri”

Bogdan Renczyński este unul din cei doi curatori ai expoziției „Costum / Sculptură / Corp. Obiectele teatrale ale lui Kantor” prezentată la Muzeul Național de Artă Contemporană București.

Bogdan Renczyński a fost actor la Cricot 2 în perioada 1985–1992 și a jucat în spectacolele lui Tadeusz Kantor Clasa moartă, Să moară artiștii, Wielopole, Wielopole, Nu mă voi întoarce niciodată și Astăzi e ziua mea. Din 1980 lucrează la CRICOTEKA – Centrul de Documentare a Artei lui Tadeusz Kantor din Cracovia, unde a realizat în calitate de curator numeroase expoziții cu lucrările lui Tadeusz Kantor în Polonia și în străinătate. Alături de Justyna Droń este curatorul expoziției Costum / Sculptură / Corp. Obiectele teatrale ale lui Kantor, care a marcat la București închiderea Sezonului cultural Polonia–România 2025–2024. Expoziția a fost organizată de Cricoteka – Centrul pentru Documentarea Artei lui Tadeusz Kantor din Cracovia, Muzeul Național de Artă Contemporană din București, Institutul „Adam Mickiewicz” și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din Polonia. Selecția obiectelor din arhiva Cricoteka a fost expusă în perioada 11 septembrie – 26 octombrie la MNAC.

Oana Cristea Grigorescu: Ce imagine asupra operei scenice a lui Kantor doriți să oferiți cu expoziția „Costum / Sculptură / Corp. Obiectele teatrale ale lui Kantor”?

Bogdan Renczyński: Kantor a fost un artist total. Știa ce vrea și cum vrea înainte chiar ca operele sale să fi fost create. Când se pregătea să facă o expoziție de costume – la început făcea expoziții cu două, trei costume – știa că acele obiecte în sine au o forță imensă. Spre sfârșitul vieții, când a clasat colecția de obiecte, costume sau mașinării teatrale, știa că lasă moștenire comoară, o colecție importantă și consistentă, un fel de arhivă care va putea funcționa ca o poveste despre teatru, o poveste despre moarte și destin.

OCG: Cum se reflectă artistul vizual Kantor în expoziție? Ați selectat costume din spectacole și instalații, iar materialele din care sunt realizate costumele sugerează o lume aflată în limbajul dinaintea dispariției vieții, post-apocaliptic l-am numi azi. Iar obiectele nu sunt decoruri în sensul clasic, ci elemente mecanizate ale dezumanizării.

BR: Găsesc că în expoziție Kantor este prezent într-un mod apocaliptic, nu post-apocaliptic. Kantor avea apocalipsa în el. Și tocmai această apocalipsă a fost sursa creației sale. De aceea, obiectele din expoziție sunt în mișcare, se deplasează, levitează pentru că așa apăreau și în spectacolele sale. Mi-e greu să trasez granița între primul gând și realizarea lui, e greu să spun care a fost momentul în care s-a născut ideea costumelor. Am o relație personală cu aceste obiecte, provin de la Teatrul Cricot 2, și am sentimentul de continuitate a muncii cu Kantor și senzația că această experiență nu s-a încheiat. Faptul că nu jucăm spectacole nu era nici important pentru mine, pentru că sunt în permanență înconjurat de această lume kantoriana. Apocalipsa kantoriana e încă omniprezentă pentru mine.

Sunt obiectele elemente mecanizate ale dezumanizării? Aș spune mai degrabă că ele sunt umanizate de Kantor. Ele trebuiau să protejeze, să salveze, poate chiar să apere de dezumanizare, și trebuiau să arate așa cum arată. Trebuiau să se ascundă în ele ceva, căci Kantor era insidios. De exemplu, în spectacolul Balladyna, realizat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o actriță stătea ascunsă în spatele unei plăci de tablă de unde vorbea. Iar în expoziția de acum avem acest costum ce reprezintă o bucată de tablă care pare că vorbește în spectacol.

OCG: Sunteți unul dintre actorii care au jucat în spectacolele lui Kantor: Să moară artiștii, Nu mă voi întoarce niciodată. Care era atmosfera repetițiilor lui Kantor, ce cerea actorilor?

BR: Kantor cerea pe scenă angajament total, concentrare și cooperare din partea actorilor, deoarece și el se implica total în explicațiile, propunerile și posibilitățile scenice pe care le oferea. La începutul repetițiilor cel mai mult îl interesa participarea noastră totală, iar atmosfera era foarte „solemnă”. Mi-am dat seama că particip și sunt martor la ceva unic, a unor experiențe complet noi, pe care le așteptam cu nerăbdare. Repetițiile nu erau lungi – maximum două ore, două ore și jumătate, trei ore. Căci, până la urmă, cât timp putea rezista într-o asemenea tensiune. Cu fiecare repetiție făceam un pas înainte, avansam spre ceva necunoscut. Au fost mari așteptări legate de creație, desigur. Eram complet dedicat repetițiilor și concentrat asupra lor, dar și analizării lor după ce se terminau. Era o mare tensiune în echipă, între noi și Kantor, între actori și în sinele fiecăruia. Tensiune și concentrare pentru a fi cât mai atenți la ceea ce se întâmplă și la actul de creație la care participam. Era ceva absolut unic în atmosfera de lucru. Lucrând ulterior cu alți regizori, nu am mai trăit niciodată nimic asemănător.

OCG: Ce v-a adus ca actor experiența directă cu Kantor; care sunt elementele care v-au marcat ca actor și s-au reflectat în profesie?

BR: Am vorbit deja despre acea libertate pe care Kantor o oferea actorului. Acest lucru este rar întâlnit în munca teatrală. Desigur, toată lumea are așteptări, iar Kantor le avea și el. Dar la spectacolele care SE NASC în timp ce SE ÎNTÂMPLĂ, care nu au un scenariu prealabil, care nu au un text literar… Asta am primit de la Kantor: am descoperit cum crește în fața ochilor mei creația de la zero a spectacolului. Munca pe scenă fără un suport literar. La început, fără muzică, fără coregrafie, parcă fără scenografie. Deși, Kantor era extrem de atent la scenografie. Pot spune că adesea, scenografiile sale depășeau în importanță chiar și situațiile scenice. Noi le încarnam scenic, iar Kantor ne dădea exact acea libertate totală pe care o aștepta de la noi. Sper ca vom reuși, ca rezultatele muncii noastre se vor ridica la înălțimea așteptărilor sale. Pentru că nu putea face totul singur, nu-i așa?

Uneori mă temeam că mă va da afară din distribuție, și avea o mulțime de motive. Acum, când mă uit la repetițiile pentru spectacolele în care am jucat și văd ce fac acolo, aș fi primul care m-aș da afară din acel teatru. Kantor nu. Nu m-a dat afară, căci avea o răbdare totală. Dar de un singur lucru sunt mulțumit: că în ultimul spectacol am fost ascuns pe scenă sub ambalaj și nu am jucat practic nimic la vedere. Și e bine, pentru că nu m-aș fi putut împăca cu gândul că dacă aș fi făcut ceva minunat acolo, spectacolul s-ar fi încheiat viața atât de repede.

Din experiența de lucru cu Kantor am învățat ceea ce trăiesc astăzi. Când lucrez cu actorii lucrez pe documente, lucrez cu memoria, lucrez cu amintirea. Lucrez pe tot ceea ce pilonii pe care Kantor și-a construit ultimele spectacole. Mă bazez pe libertatea absolută pe care o dădea actorului.

OCG: Dincolo de uriașa contribuție la abordarea performativă a teatrului, spectacolele lui Kantor rămân un model pentru conștiința civică a artistului fără a fi angajate altfel decât estetic. Care este „moștenirea” generației dumneavoastră în teatrul polonez?

BR: Îmi amintesc de un interviu în care Kantor spunea că nu face teatru din motive estetice, ci din cauza catastrofelor, dezastrelor și eșecurilor. Iar eșecurile și dezastrele nu sunt estetice. Unii regizori și actori admiră exprimarea lui Kantor. Îl admiră și pe Kantor însuși pentru spectacolele pe care ni le-a lăsat și pentru ceea ce au adus acestea în teatrul european și mondial. Dar, uneori, am impresia că mediul teatral preferă mai degrabă să se apere de Kantor decât să-l folosească. Kantor este periculos și dificil. Dur și fără compromisuri.

Îmi amintesc că prima dată când l-am întâlnit, când m-a privit în ochi am avut sentimentul că nu trebuie să spun nimic pentru că știa totul. Asta a fost prima mea impresie. Nimeni nu s-a uitat vreodată în mine atât de adânc ca el. Desigur, cel mai mult doream să vorbesc cu el, să nu fiu spectator, ci să fac parte din echipa lui. A trebuit să mă împac cu gândul că nu voi mai vedea niciodată un spectacol de-al lui Kantor și asta este o pierdere pe care o resimt.

Nu pot vorbi nici măcar despre spectacolele lui Kantor, pentru că, de fapt, nu le-am văzut. Poate cu excepția a două, Wielopole, Wielopole și Clasa moartă. Pentru că le-am văzut din ambele părți: din sala de spectacole și de pe scenă, când publicul mă vedea jucând în acele spectacole. Deci pot spune că cel mai mare vis al meu s-a împlinit. Am participat la crearea uneia din cele mai importante teatre din lume, am cunoscut pe unul dintre cei mai mari artiști. Un om blând și mare. L-am iubit pe Kantor.

1. V. online articolul Kantor în turneu de Justyna Droń, https://revistascena.ro/stiri/kantor-in-turneu/

2. Balladyna de Juliusz Słowacki, scrisă în 1834 și publicată în 1839, creație importantă a romantismului polonez.