Simt că este necesar să încep această cronică cu o mărturisire: experiența mea cu spectacolele propuse de Răzvan Mazilu este dezamăgitoare. Am asistat, nu demult, la un spectacol realizat de coregraful-regizor mai puțin de 20 de minute, pentru că sunt de părere că e mai util să pleci de la o reprezentație a unui spectacol cu care nu rezonezi, decât să asiști la un dezastru artistic. În același timp însă, a te supune unui asemenea exercițiu pentru a înțelege mai bine realitatea zonei artistice românești și a o combate este la fel de necesar, chiar dacă este un proces delicat și chinuitor. Pentru mine, experiența vizionării unui spectacol și apoi scrierea despre el se desfășoară sub imboldul unei nevoi de autentic, nevoia întâlnirii cu emoție reală pe care teatrul chiar o poate îndeplini, adică exact ceea ce își propune spectacolul Zaraza oferit de Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești, secția de Revistă. Citez din caietul program: ,,Zaraza e povestea de care avem nevoie, face parte organic din noi, din spiritul nostru, din visele românilor, deci mi s-a părut cu atât mai important să o redăm spectatorilor, orașului, acum – într-o epocă în care se iubește prea puțin, niciodată total, până la capăt”. Spectacolul propune, așadar, reprezentarea iubirii prin recrearea unei perioade devenite simbolice în imaginarul colectiv: interbelicul.
Pentru un popor măcinat de comunism și mai apoi de un capitalism greu de digerat, idealizarea trecutului este aproape firească și presupune un amestec de dorințe, speranțe înăbușite și regrete. În plus, turează un motor care menține un feeling comod: nostalgia. Rememorarea interbelicului este alcătuită din elemente fictive, desigur, din moment ce face apel la memorie, dar și din adevăruri cunoscute/trăite. Ce rezultă este o combinație asemănătoare propunerilor teatrului postdramatic unde reprezentarea și prezența se îmbină fără ca folosirea autoreflexivă a elementului real să mai conteze însă. Mitul Zarazei este o astfel de combinație. Spectacolul, în schimb, propune un alt tip de amestec: o coregrafie primară, multe voci corigente, actorie lipsită de conținut și toate acestea într-o regie care se vrea a argumenta aceste alegeri, dar care maschează nu doar o lipsă de viziune, ci și un exercițiu ipocrit de moralitate în relația cu publicul, făcând apel la etică pentru a justifica estetica spectacolului. Dar să luăm pe rând câteva componente și să le așezăm sub lupă…
Voi începe cu relația cu spectatorii. Cred cu tărie că acestora nu li se poate atribui vina lipsei de repere sau a alegerilor pe care le fac în materie de spectacol, căci gusturile se formează în timp, în mare parte inconștient. Ce observ este că mult folosita replică din audiovizual ”dacă nu-ți place, poți oricând să schimbi canalul”, utilizată de cei care compun programele tv, a pătruns în obișnuințele spectatorilor într-un mod extrem de nefericit și a obținut, deloc previzibil, exact opusul. La spectacolul Zaraza am observat o nonșalanță în a aplauda după aproape fiecare scenă ori moment muzical, izbucniri în râs la glume foarte slabe și, marea ”pasiune” a publicului de teatru românesc, ridicarea în picioare la finalul spectacolului. Iar responsabilii spectacolului mizează pe asta. Dovadă stă muzica prelungită de la aplauze pentru a da timp actorilor să aibă cât mai multe reapariții la scenă deschisă, pentru că, nu-i așa, artiștii se hrănesc din aplauze.
În Zaraza sunt preluate situații, feelinguri și propuneri de personaje din cartea lui Andrei Ruse, dar și din De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu. Daniel Chirilă, cel care semnează, conform caietului program, scenariul spectacolului, încearcă să redea acest univers. E un text cu intenții bune, puternic în anumite moment (intervențiile lui Ion Radu Burlan – Constantin Tănase din spectacol), dar nu vorbim de un scenariu scris în întregime de acesta. Textul cupletului ”Davai ceas” apare in caietul program aparținând lui Daniel Chirilă, ceea ce este adevărat, dar sunt lăsate replici originale tocmai pentru a face trimiteri către versurile lui Constantin Tănase. Este firesc să apelezi la intertextualitate, ceea ce scapă, din păcate, secretariatului literar al Teatrului de Revistă din Ploiești.
Ce nu reușește însă textul lui Chirilă este să-și găsească locul în aglomerarea de pseudo-idei regizorale; practic, intenția de a scrie un text bun de altfel, se pierde în lipsa unui spațiu de creație în care acest text să respire liber, nu sufocat de jocul actoricesc extrem de slab. Doar I.R. Burlan reușește un personaj interesant și cântă cu aplomb și emoție sinceră. Andrei Radu (Cristian Vasile în spectacol) este un june prim fără charismă, fad în interpretare, ceea ce face ca atunci când rostește replica ”eu n-am călcat în veci pe scenă”, afirmația să pară a fi adevărată. Și totuși, Cosmin Șofron (Carol al II-lea) reușește ”performanța” de a oferi un joc chiar mai slab decât colegul său, apelând la cioace nereușite care nu ajung la public, un joc extrem de liniar și fără chef. Manuela Alionte Frîncu (Elena Lupescu) respectă indicațiile regizorale și construiește un personaj cu puține replici: ”Ah, ah, oh” și iar ”Ah!” . Apoi scenele dintre personajele Zaraza/Domnișoara feerie și Cristian Vasile aduc aminte de momente cehoviene complet ratate, cu pauze goale, pentru că, în general, interpreții sunt lăsați dezbrăcați pe scenă, iar asta nu e doar o metaforă… Scena morții este realizată pe sunete de film horror cu ajutorul stroboscopului, din fericire urmată de un moment muzical bun prin interpretarea Danielei Răduică cu un cântec din repertoriul Mariei Tănase. O interpretare bună, mai ales pe partea muzicală, are și Nico, o artistă cu un destin aproape tragic care apare constant pe scena Teatrului de Revistă, neavând valoare prea mare pentru industria muzicală, sufocată și ea de non-artiști din peisajul muzical românesc. Dar, așa cum se spune des în această industrie: ”e loc sub soare pentru fiecare!” Oare?
Sunt și alte momente specifice teatrului de revistă, momente în care, spre exemplu, se cântă despre lună și apare pe scenă luna, se folosesc culori aprinse în exces creând un joc vizual obositor sau apar capete de păpuși imense, unul dintre ele rămânând inexplicabil pe scenă și după ce s-a consumat momentul lui. Cel mai important personaj este Ion Pribeagu, interpretat de George Liviu Frîncu, care întrupează un soi de clovn și mic dirijor pe scenă. Prin prezența acestuia se derulează ideile regizorale și se demonstrează, de fapt, lipsa unei viziuni coerente sub premiza anunțată de acesta la începutul spectacolului, anume că reprezentația este o construcție de momente din trecutul interbelic, un reenactment de atmosferă cu personajele vremii. Intenția regizorală nu se susține până la capăt, alte personaje preluând ocazional ipostaza de dirijor și marcând convențiile din interiorul spectacolului. În cele din urmă, spectacolul Zaraza este o combinație bizară de musical cu elemente din teatrul de revistă, rezultând un spectacol slab de operetă.
Felul în care Zaraza, personajul interbelic învăluit în mister, prinde viață pe scenă prin acest spectacol ne arată, de fapt, cum se formează realitatea majorității, acea realitate pe care o luăm ca atare și nu o chestionăm, printr-o propunere de ”adevăruri” născute din mituri care mulțumesc masele de oameni. Deși nu este aceasta intenția, spectacolul lui Răzvan Mazilu arată o parte din mecanismele prin care se formează constructele sociale care ne stăpânesc, în lipsa unui proces interior și a unui exercițiu critic constant. Într-un fel, spectacolul este un răspuns mai mult sau mai putin conștient al majorității care se luptă cu asaltul (a se citi cererea de drepturi și reprezentare a) minorității. În acest caz, prin majoritate mă refer nu doar la creatorul spectacolului, ci la toți cei care propun și validează încă asemenea evenimente culturale cu valoare discutabilă. Apelurile constante la moralitate (”publicul trebuie să să ne respecte, noi ne punem sufletul pe tavă” se aude la un moment dat pe scenă) nu sunt doar elemente din trecut, ele ne populează și astăzi, fiind parte din discursul Realității unice care propune mereu și mereu, un singur adevăr valabil. Din păcate pentru promotorii acestui tip de non-artă, declinul majorității se observă tocmai prin aceasta formă de atac – tradusă prin intervențiile moralizatoare către public -, la noile realități care apar în societate și cer a fi reprezentate. Este o intervenție agresivă mascată sub forma unui spectacol facil pe un subiect sensibil și cu priză la public. Ca într-un joc politic de slabă calitate, în Zaraza se mizează pe misterul interbelicului pentru un plus de exploatare, un plus de aplauze și, în final, pentru continuitatea unui mecanism învechit, neadaptat la realitățile actuale.
Mărturisesc, spre final, că nu mi-a fost ușor să scriu aceste rânduri, pe de o parte, pentru că am văzut multe spectacole proaste, ba mai mult, am și jucat în câteva la fel de slabe și este, în ambele situații, o experiență chinuitoare și, pe de altă parte, pentru că rolul unui teatru de revistă, chiar dacă este de a oferi doar entertainment, a fost deja complet înlocuit și depășit de mare parte din programele de televiziune. Și atunci întrebarea firească ar fi: ”de ce mai există teatru de revistă?” E o întrebare dură, dar îngrozitor de necesară.
Sursă foto http://www.teatruploiesti.ro/
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide