X-Fest – Teatru internațional în deschiderea stagiunii – Cine vorbește în numele cui?

Chiar după începutul spectacolului Cine l-a ucis pe tata? (text Edouard Louis, regie Thomas Ostermeier, producție prezentată la St.Anne’s Warehouse, NY în 2021), este citată socioloaga americană Ruth Wilson Gilmore[1] care spune că rasismul înseamnă vulnerabilizarea oamenilor și împingerea lor către o moarte prematură. În spectacol nu este vorba despre rasism, Louis aducând în scenă propriile tematici – discriminarea de clasă în ceea ce-l privește pe tatăl lui și homofobia în ceea ce-l privește pe el – dar ne împărtășește credința lui că această definiție se potrivește tuturor formelor de opresiune. E foarte posibil să aibă dreptate. În orice caz, el se află pe scenă și, pe parcursul lungului monolog bazat pe cartea pe care a scris-o[2], are posibilitatea de a-și aduce argumentele și de a acuza vinovații. Își amintește, dialoghează cu tatăl absent, dansează pe muzica ascultată când era puști, pentru a reface stările care i-au fundamentat arhitectura interioară. Întrebarea din titlu nu rămâne fără răspuns, în ciuda elementului fictiv din scrierea lui Louis, și anume faptul că tatăl său este, de fapt, în viață. Spre finalul monologului, fotografiile mai multor politicieni, printre care Nicholas Sarkozy și Emanuel Macron, sunt prinse cu cârlige de o sârmă pentru rufe, în fața ecranului pe care au fost proiectate până atunci fotografii și piese video care se fac ecoul stării la limita depresiei a celui care îi acuză. E vorba, desigur, despre o moarte socială suferită de tată, ca parte dintr-o clasă socială împinsă spe marginile societății odată cu diseminarea noilor tehnologii, despre muncitori care și-au pierdut prematur locurile de muncă și, nefiind calificați pentru alte munci, în lipsa unor politici sociale de suport, au fost ”casați” la fel ca mijloacele de producție perimate.

***

Citatul de mai sus privind rasismul ca factor de precipitare a excluderii din societate se potrivește mult mai bine altor două spectacole care au fost prezentate în această toamnă în cadrul unui nou și ambițios festival internațional organizat de Teatrul Excelsior din București – X Fest[3]. Același cuplu artistic – Thomas Ostermeier-Edouard Louis – a produs și un alt spectacol, O istorie a violenței, bazat tot pe scrierile tânărului autor celebrat astăzi de ”înalta societate artistică” pariziană. O întâmplare din viața autorului, mai exact violul suferit de acesta în urma întâlnirii amoroase cu un emigrant berber, devine o analiză a rasismului societății franceze și prilejul unei re-poziționări a victimei în rolul de apărător al agresorului, un posibil caz de studiu pentru studiile post-coloniale.

Tema revine, sub altă formă, și în spectacolul Alexandrei Badea Cea care privește lumea (producție Hedera Helix & Mascaret production, Franța) în care o relație de prietenie și iubire se naște între o tânără franceză și un emigrant African, pe care aceasta încearcă să-l ajute să scape de deportare, fiind pentru asta anchetată de poliție.

CELLE QUI REGARDE LE MONDE © Albert Dobrin

Deși poliția apare în ambele spectacole, această apariție este tratată foarte diferit: clinic, cu accente ironice derivate dintr-o clară desconsiderare a instituției, în spectacolul lui Ostermeier, și mult mai puțin antagonistic în spectacolul lui Badea, în care polițistul o interoghează pe eroina Dea cu multă înțelegere și fără să o judece, mai degrabă ca un psiholog (interogatoriul apare doar filmat, în secvențe care fragmentează binevenit ritmul acțiunii scenice principale). Întreaga atmosferă a spectacolelor diferă în același sens: O istorie a violenței este rece, analitic, include mult vorbit la microfon (Ostermeier fiind printre inventatorii vorbitului la microfon în teatrul european de după 2000, soluție la care însă nu mai recurgea în marile lui producții recente, dar la care se întoarce aici, din lipsă de alte soluții mai interesante) și un decor schematic, care lasă mult loc gol pe scena mare a TNB, semn că a fost conceput pentru un spațiu de joc mai mic; Cea care privește lumea se joacă într-un spațiu mai mic, plin de trunchiuri de copaci tăiate – simbol al destinelor întrerupte de conflictele globale care îi gonesc pe oameni din țările lor, dar și al crizei climatice care umbrește visele generațiilor de adolescenți cărora li s-a pregătit o lume deșertificată – iar acest spațiu devine fundalul unei maturizări forțate, dar și al unei deveniri morale traversate de cei doi tineri împreună, cu empatie reciprocă. În ambele spectacole e vorba despre aceeași societate, cea franceză, aceeași tematică, iar diferențele stilistice sunt impuse de autorii spectacolelor și devin comentariul lor implicit asupra situațiilor înscenate.

Un gând anume s-a strecurat în timp ce priveam aceste două spectacole, prin comparație cu primul. Dacă în spectacolul amintit la început, Cine l-a ucis pe tata?, Edouard Louis se află el însuși pe scenă, în O istorie a violenței discursul este ghidat de către regizor și livrat de către actori care nu au trecut prin trauma și situațiile respective. Spectacolul Cea care privește lumea e bazat pe o serie de interviuri făcute de autoare cu liceeni francezi provenind din diferite medii sociale, inclusiv din familii de emigranți. Atât textul, cât și regia îi aparțin Alexandrei Badea, care a trecut ea însăși prin experiența emigrării, deci se află ceva mai aproape de subiect. Fără a respinge cu totul argumentul că, la urma urmei, ”teatrul e ficțiune” și oricine se poate exprima pe scenă despre orice, fiind important numai rezultatul, tind totuși să cred că atunci când e vorba despre experiențe atât de personale, de sfâșietoare din punct de vedere intim, oricât de buni sunt artiștii la transcrierea sentimentelor umane, tot se va vedea, sub o formă sau alta, când acestea nu le aparțin cu adevărat.

În acest sens mi se pare important ca, după ce ne bucurăm de spectacole și le discutăm tematica, să ne punem (și) întrebarea din titlu: Cine vorbește în numele cui?

[1] Un interviu cu Gilmore pe această temă aici: https://www.ucl.ac.uk/racism-racialisation/transcript-conversation-ruth-wilson-gilmore

[2] În românește: Edouard Louis – Cine l-a ucis pe tata?, ed. Litera, București, 2020, traducere de Alexandru Matei

[3] Cu un director interimar, ca mai toate teatrele bucureștene în acest moment –  în acest caz regizorul Vlad Cristache – Teatrul Excelsior a primit din partea PMB un buget de aproximativ 250.000 euro special pentru acest festival (conform declarațiilor managerului interimar).