Visul de la Reactor

Sunt mai multe visuri în spectacolul cu același titlu produs de Reactor de creație și experiment din Cluj, iar cel al lui Shakespeare, Visul unei nopți de vară, proba ”de foc” a oricărui student la teatru, nu este cel mai important dintre ele. Cel mai important și chinuitor totodată este visul acelor tineri care aspiră să devină studenți la teatru, acel vis care, după confruntarea cu realitatea din școala vocațională, devine în unele cazuri un coșmar.

Aparent contraintuitivă, ideea de a crea un musical pe tema abuzului și hărțuirii sexuale în școlile vocaționale din România se dovedește mai mult decât inspirată pe mai multe niveluri. Mai întâi, ea ironizează în mod subtil obsesia recentă a teatrului românesc pentru musical, ca instrument comercial de atragere a spectatorilor tot mai puțini. Apoi, mai profund, este calea cea mai bună de a folosi un gen de spectacol ușor de identificat pentru ilustrarea planului artistic, net diferențiat în spectacol de cel uman, intim, excelent reprezentat prin momentele ”în proză”, care au loc în pauzele dintre repetiții, când scena devine holul școlii sau sala de clasă, sau sunt jucate în curtea Reactor-ului, la care spectatorii au acces prin geamurile larg deschis. Nu în ultimul rând, faptul că mare parte din povești sunt transmise prin intermediul song-urilor – extrem de diverse, nu doar pentru că au nu mai puțin de 11 autori[1], ci și pentru că ilustrează momente și stări diferite – reduce din tensiunea subiectului care ajunge la spectator, așa încât acesta ia mai ușor o pastilă extrem de amară.

Spectacolul creat de o amplă echipă de actori coordonată de regizorul Dragoș Mușoiu – Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța – se bazează pe textul scris de Alexa Băcanu. Aceasta a făcut și complicata muncă de documentare pentru acest proiect, intervievând studenți ai facultăților vocaționale din toată țara, alegând poveștile lor, filtrându-le și transformându-le în ficțiune, din păcate o ficțiune foarte aproape de realitate. Dealtfel, linia subțire dintre ficțiune și realitate este desenată încă de la început, când fiecare dintre cei de pe scenă se prezintă, unii doar cu numele propriu, alții și cu numele lor și cu cel al personajului, precizând astfel că joacă rolul cuiva care nu se află pe scenă.

Construcția e bine condusă, de la primele scene în care îi cunoaștem pe viitorii studenți, visele lor și speranțele de viitor, primul șoc al sosirii în ”marele oraș” și al intrării în ”marea școală”, la întâlnirea cu ”marele maestru”, desenându-se astfel fundalul care face posibile deviațiile de mai târziu. Song-urile sunt excelent integrate în scenariu, ele fiind cântate fie de cei șase protagoniști (actori profesioniști, deja cunoscuți din alte spectacole de la Reactor), fie de corul alcătuit din șapte studenți în anul II la teatru, fie și de unii și de alții. Se observă munca depusă pentru omogenizarea planului vocal (prin ateliere coordonate de Adonis Tanța), în ciuda vocilor foarte diferite ale actorilor, de la impresionantele voci de coloratură – Adonis Tanța și Paula Seichei – la excelenta voce promițătoare de hit-uri rock – Radu Dogaru – sau o voce potrivită pentru cântece cu acustică intimă, acompaniate la chitară – Christian Har. E de apreciat și mișcarea scenică coordonată atent (de Sergiu Diță) astfel încât, în ciuda faptului că e vorba despre mulți interpreți într-un spațiu foarte mic, nu ai niciodată impresia de aglomerație.

Treptat, se conturează două povești principale, cea a lui Noemi  (Emőke Pál) și cea a lui Narcis (Radu Dogaru), dar și două secundare (doar ca întindere în economia spectacolului, nu ca intensitate sau relevanță), cea a Iuliei (Paula Seichei) și cea a lui Robi (Adonis Tanța).

O scenă extrem de puternică este cea în care Noemi (Emőke Pál) își autochestionează comportamentul, întrebându-se dacă nu a provocat ea însăși violul suportat din partea profesorului și cântând una dintre cele mai dureroase arii, care s-ar putea numi ”aria abuzului internalizat”, de care suferă mult mai mulți oameni din mediul artistic decât ne-am imaginat până acum, în special femei, împotriva cărora abuzul a fost practicat multă vreme în teatru, ca formă de control și manipulare. Refrenul care lovește spectatoarele în plex este ”Corpul meu nu e al meu/Corpul tău nu e al tău.”

Lucrul la scenele din piesa lui Shakespeare, Visul unei nopți de vară, citită în mod tradițional (cel puțin pe scenele de la noi, unde a fost montat cu precădere de către bărbați) ca una dintre cele mai explicit sexuale din canonul teatral universal, devine hârtia de turnesol a diferențelor de concepție dintre generații, între care s-a căscat o prăpastie care face imposibil și un schimb real de idei, dar și simpla empatie. Soluția apelării la nuditate, impusă intruziv de profesor, este limita dincolo de care studenta refuză să meargă, pe bună dreptate, dat fiind că nu i se dă o explicație rațională pentru folosirea acesteia, iar părerile ei despre ce se întâmplă în această scenă – ca femeie care joacă rolul unei femei – nu sunt nici măcar ascultate, caz extrem de des întâlnit nu numai în școală, ci și pe marile scene ale teatrelor publice (vezi relatarea în acest sens a actriței Andreea Bibiri de la Teatrul Bulandra – aici).

Toate scenele spectacolului ilustrează diferite forme de abuz de putere transcris în plan sexual, fizic sau psihologic, dar și prin umilirea de către ”idolul” profesional, într-un mediu de lucru toxic, cu o intimitate forțată, complet neprofesionistă. Sunt realități despre care în ultimul an au curs mărturiile mai multor studente și studenți, ba chiar și ale unor profesori. Dintre toate, cel mai recent caz, al profesorului Puiu Șerban de la UNATC care se auto incriminează senin într-o emisiune de mare audiență, dovedește că lipsesc complet nu numai o înțelegere a limitelor dintre studenți și profesor, necesare pentru un mediu de lucru sănătos, dar și metodele de lucru profesioniste, care să asigure transmiterea unor cunoștințe, ca în orice profesie. În loc de asta se alimentează delirant mitologia ”teatrului mistic”, acest ansamblu de credințe și idei transmise de decenii studenților școlilor de teatru, conform căruia clasa de actorie este o familie, mai importantă chiar decât cea reală, cu Profesorul domnind în fruntea ei, ca ”pater famiglia”, iar teatrul este mai aproape de religie, o misiune sacră, la care au acces doar cei capabili să se sacrifice pentru ea, fiind o activitate dominată de irațional – prin faptul că ține de inspirație și talent – nu de rațiune, teorie complet depășit în lumea contemporană, dar care continuă să constituie norma în școlile de teatru românești. Această ”mitologie” desuetă acoperă, în cazul unora dintre profesori, o lipsă completă de cunoștințe articulate despre diverse metode de lucru în teatru, dar și lipsa cunoștințelor pedagogice strict necesare pentru a transmite în mod responsabil altora un corp de informație. Un amestec de incompetență și iresponsabilitate acoperit sub umbrela ”magiei teatrului”, metaforă perpetuată și în discursul public de către unele personalități teatrale care, în mod absolut ridicol, se cred ”iluminate” doar pentru că merg des la teatru și petrec un timp ”privilegiat” în culisele acestuia.

Apropo de culise, unul dintre cele mai apăsătoare, dar și elocvente momente din Visul este ”aria culiselor” cântată de Narcis (Radu Dogaru), asistat de ”fantomele teatrului”, aka vocile ”personalităților” la care mă refeream mai devreme, care se lamentează că ”teatrul nu mai e ce-a fost”, fiindcă ”noile generații îl distrug”. Una dintre cele mai complicate partituri este cea care îi revine în spectacol lui Doru Taloș (”Doru – actoru, Doru profesoru, Doru Reactoru”), care ne roagă încă de la început să ”nu ne speriem de el”, dat fiind că joacă rolul Profesorului în care au fost topite mai multe trăsături de caracter asociate abuzatorilor din mediul artistic, desenându-se astfel un personaj malefic. Din fericire, actorul Doru Taloș – co-fondator Reactor și de curând asistent la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB – are parte de un proces de ”detoxifiere” la final, când își poate spune adevăratele păreri despre procesul de educație în cadrul discuției organizate după fiecare spectacol. Tot aici intervin cu explicații importante regizorul Dragoș Mușoiu, co-fondatoarea Reactor, actrița Oana Mardare (care apare în spectacol într-un rol comic cu durată de sub un minut, dar cu o mare putere de detensionare), dramaturga Alexa Băcanu și regizoarea Petro Ionescu, coordonatoarea proiectului, alături, desigur, de interpreți.

Una dintre posibilele concluzii importante ale acestui spectacol care marchează un punct de cotitură în împletirea armonioasă a planurilor etic și estetic pe scenă, ar fi aceea că a venit momentul să reconsiderăm arta teatrului ca pe o profesie, cu regulile ei clare și transparente, o profesie care poate fi învățată de către oricine și practicată (mai bine sau mai puțin bine, aici e o altă discuție) într-un mediu sănătos, guvernat de respect și înțelegere între toți membrii săi, indiferent de vârsta, sexul, etnia sau orientarea sexuală a acestora. Prea mult timp a fost dat mai departe tinerilor care aspirau să intre în teatru un ghem complicat de norme prestabilite, prejudecăți, stări, senzații, dileme chinuitoare și întrebări fără răspuns, creându-li-se impresia că trebuie să-ți asumi riscuri majore, să faci sacrificii personale, să arăți doar într-un anume fel și să faci orice pentru asta, să trăiești intens, pe marginea prăpastiei, ca să accezi la ”înălțimile teatrului”, la ”primele scene”, adică la ierarhii și canoane prestabilite și insuficient chestionate. Acest ghem inform, ascuns de unii sub cuvântul ”tradiție” a intrat recent în coliziune cu nevoia definirii unei identități, tot mai acută pentru generația Z, de aceea nu întâmplător apare în spectacol, recurent, refrenul ”Cine sunt eu?”, expresie a unei căutări care nu mai poate fi ignorată, fiindcă este definitorie pentru lumea de azi[2].

Între timp, culisele actuale ale teatrelor – nu doar la noi, ci și în alte țări europene – sunt încă pline de fantome agitând aerul închis, plin de praf, devenit irespirabil. E nevoie de o mare curățenie, de aerisire și de construirea unui nou mediu echilibrat, democratic, în care toți cei care participă la procesul teatral să se simtă în siguranță.

În acest sens, poate că teatrul trebuie mai întâi distrus pentru a putea fi reinventat.

Spectacolul Visul poate fi văzut în București duminică, 9 octombrie, de la ora 19.00 la unteatru.

[1]Autorii muzicii sunt: Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim

[2] Impactul politicilor identitare în societate contemporană este explicat de Francis Fukuyama în cartea sa Identity. The Demand for Dignity and the Politics of Resentment, (Farrar, Straus and Giroux, New York, 2018) recent tradusă și în limba română și apărută la Editura Humanitas.