Victima și agresorul: două nuanțe ale aceleiași culori?

Primul lucru pe care l-am gândit după Casa copiilor imaginari a fost că mi-ar fi plăcut să îl văd în vremea cât încă eram în școală și nu știam că toate cele câteva „mari” moduri în care m-am simțit izolată, marginalizată și neînțeleasă în adolescență pot să aibă un nume (și, după cum li se arată spectatorilor pe scena Teatrului Luceafărul Iași, și o culoare) și o astfel de cameră de rezonanță. Chiar și numai pentru această reușită de a transforma, cu intermediere artistică, scena într-un spațiu deschizător de dialoguri esențiale, spectacolul are potențialul de a fi o experiență constructivă pentru adolescente, adolescenți și nu numai.

Scrisă de Ioana Toloargă și pusă în scenă de Ana Maria Țîrlea, Casa copiilor imaginari este, într-o descriere foarte succintă, despre cinci adolescenți, colegi de școală, care ajung cu toții pe un grup Facebook. Acolo, din ascunzișul anonimatului, cineva postează fotografii „problematice” cu ei, care le ating punctele sensibile și sfârșesc prin a le afecta imaginea, creându-le probleme în viața personală, socială sau școlară. Opțiunea scenografică a Andreei Maria Pană pentru decorul minimalist este cât se poate de fericită: cinci dulapuri amintind de school locker-ele din filmele americane, colorate în concordanță cu personajul care își va face intrarea din ele: violet, roșu, albastru, galben și verde. În arhitectura spectacolului, este o alegere pe cât de „simplă” în aparență, pe atât de ofertantă la un nivel de mai mare subtilitate, simbolic. Deși nu neapărat prezente în experiența școlară din România, prin filme, desene animate și alte forme de media, school locker-ele au devenit un fel de marcă specifică în câmpul referențial al adolescenței. Identice în esență, dar personalizate de fiecare elev,  monocrome, la fel ca aparența personajelor pe care le găzduiesc pe parcursul spectacolului, ele funcționează ca simbol al interferenței dintre individual și colectiv, devenind un inter-mediu care facilitează înțelegerea experiențelor personajelor ca fiind la granița dintre singular și plural, dintre intim și universal: chiar dacă povestea fiecăruia este diferită, suferința și durerile adolescenței lucrează ca un factor uniformizant, de egalizare. Ceva din gândirea dihotomică, în alb/negru, specifică vârstei, se traduce și în modul în care sunt construite, prin costumele și luminile monocrome care însoțesc, identitățile vizuale ale personajelor – un artificiu într-o bună măsură intenționat contraintuitiv, de vreme ce, aparenta stereotipie sau tipologizare care ar putea fi inoculată la nivel vizual ajunge să fie deconstruită pe parcursul montării, după cum se va vedea mai târziu.

Problemele familiale, imaginea de sine și acceptarea identității corporale, teribilismul pe fondul instabilității emoționale și al greutăților de adaptare socială, agresiunea de tip revenge porn, discriminarea rasială sau economică, marginalizarea ca urmare a imposibilității de integrare în grupurile de „forță” (ale popularilor) sunt aspecte problematizate și analizate, asupra cărora se atrage atenția prin prisma celor cinci personaje interpretate de Alexia Botezatu, George Cocoș, Ioana Corban, Camelia Dilbea și Sebastian Munteanu. O reușită semnificativă a spectacolului este profunzimea (deopotrivă psihologică și artistică) cu care reușește să sondeze într-un timp destul de limitat (90 de minute) fețe și forme atât de diverse ale turbulențelor adolescenței, dar și ale bullying-ului și cyber-bullying-ului care pot apărea în grupurile de elevi și nu numai. Poveștile fiecărui personaj sunt consistent construite și livrate mai întâi ca desfășurări individuale, subiective, explorând cauzalitățile, motivațiile și punctele nevralgice la nivelul fiecărei intimități, pentru ca mai apoi să fie reunite într-o narațiune colectivă, în care victimele și agresorii ajung să se confunde unii cu alții. Ceea ce ne amintește și răs-amintește Casa copiilor imaginari este faptul că ipostazele de victimă și agresor sunt mult mai ușor inter-schimbabile decât ar putea să pară, și cred că mult din puterea și impactul cu care se instalează acest mesaj stă în dualitatea strategiei artistice de livrare: funcționând deopotrivă ca explorare intra-personală și inter-personală, spectacolul oferă o perspectivă de ansamblu îndeajuns de complexă pentru a sensibiliza publicul față de toate intersecțiile interioare și exterioare, emoționale și sociale, care ajung să declanșeze situațiile de agresiune la ambii poli (cel care agresează și cel care este agresat) ai acestor dinamici deficitare.

Dans, dans, dans – coregrafiile sensibile ale anxietății

Foarte sensibil și dens ca experiență de explorare intrapersonală este segmentul care prezintă povestea personajului interpretat de Camelia Dilbea: o adolescentă care dezvoltă pe parcursul copilăriei o relație problematică cu alimentația, fiind învățată să adopte refugiul în mâncare ca mecanism de coping pentru emoțiile copleșitoare stârnite de destrămarea familiei și abandonul resimțit din partea mamei. Starea conflictuală, tensiunea, anxietatea și suferința declanșate de dificultățile de a se adapta la schimbările pe care propriul corp le traversează sunt concentrate într-un monolog (dublat de o coregrafie foarte reușit gândită și executată) care a fost, cel puțin pentru mine, unul dintre momentele de forță ale spectacolului. Luminile roșii (roșul fiind, desigur, culoarea acestui personaj), coregrafia (Radu Alexandru) încărcată de tensiune, și, bineînțeles, interpretarea actriței, au făcut îndeosebi din acest fragment unul deosebit de percutant, inspirând multă vulnerabilitate și reușind să sondeze foarte empatic în acest paradoxal „tabu despre care toată lumea vorbește” care este problema imaginii de sine la vârsta adolescenței. În aceeași cheie a explorării interiorității, foarte percutantă mi s-a părut și transpunerea artistică a stărilor asociate atacului de panică pe care îl trăiește Blue (personajul interpretat de Alexia Botezatu) atunci când își descoperă fotografiile intime pe grupul Facebook al școlii. Dacă în primul caz luminile roșii ne induceau în starea de alertă, aici albastrul asociat personajului nu are un efect calmant, ci, dimpotrivă, neliniștește, adâncind și lărgind disperarea. Efectele sonore implementate în aceste secvențe de Tudor Nicorici generalizează starea alertă, redând modurile în care realitatea este percepută în timpul unor astfel de momente de tensiune și criză. Traducerea atât de sensibilă pe scenă a unor trăiri și reacții atât de personale și subiective cum sunt momentele de anxietate și de panică (ale adolescenților și nu numai) sunt un câștig: nu numai al esteticii spectacolului, ci și al scopului mai mare pe care acesta îl poate urmări, accesibilizând pentru spectatori lucruri pe care nu le înțeleg la cei din jur sau chiar la ei înșiși, sau despre care nu știu cum sau dacă se poate discuta. Iar, din acest punct de vedere, meritul coregrafiei și al interpretărilor actrițelor Alexia Botezatu și Camelia Dilbea este indiscutabil.

Victima și agresorul – un dynamic duo

Povestea construită prin intermediul personajelor interpretate de George Cocoș și Sebastian Munteanu reușește să funcționeze într-un mod aparte în economia generală a spectacolului, datorită modului în care permite un tandem al desfășurării perspectivelor, devenind, poate, cea mai ofertantă pentru a explora și înțelege caracterul mobil al ipostazelor de victimă și agresor. Băiatul curajos, familiarizat cu gestionarea asperităților dezvoltării în grupurile în care manifestarea agresivă a masculinității se suprapune constant cu discriminarea rasială (interpretat de Sebastian Munteanu) și băiatul timid, care se integrează mai greu în grupurile sociale (interpretat de George Cocoș), construiesc o prietenie din copilărie bazată pe formele diferite de suport și protecție pe care fiecare reușește să i le ofere celuilalt, până în momentul în care ajung să își întoarcă unul împotriva altuia slăbiciunile pe care și le ocrotiseră. Primul dintre ei, îndepărtat de rasismul familiei amicului său, își lasă prietenul pradă bullying-ului băieților „populari”, în timp ce al doilea distribuie o fotografie a casei și a curții celuilalt, surprinzându-l într-o ipostază în care muncește în grădină. Timizi sau puternici, amândoi se dovedesc în aceeași măsură atât fragili și vulnerabili, cât și capabili de a face deopotrivă bine și rău. Ambivalența acestui potențial al adolescenților, de a-i ocroti pe cei din jur sau, dimpotrivă, de a-i leza odată ce le cunosc slăbiciunile, este pusă în scenă într-un mod sugestiv, cu un puternic impact, și, bineînțeles, și cu un happy-end didactic, care ne amintește că nu e niciodată prea târziu pentru iertare și toleranță. Ambii actori au fost foarte convingători, reușind să creeze acel efect de „duo dinamic” care planează asupra relației create între personajele lor. Am admirat felul în care spectacolul își asumă vădit un rol de educare și sensibilizare a publicului în privința problemei rasismului, de altfel încă foarte răspândită, din nefericire și cu consecințe alarmante, în școli, dar și la nivelul societății în ansamblu.

Teribilism și teamă – două nuanțe din aceeași culoare

Violet este culoarea personajului interpretat de Ioana Corban: adolescenta rebelă, maturizată timpuriu, care, prin gesturi și comportamente de risc, caută integrarea printre copiii mai mari și refularea sentimentelor complexe și haotice pe care i le lasă pierderea la o vârstă fragilă a mamei. Luminile de un violet electrizant ajung să funcționeze, pe măsură ce ne este adusă în față povestea ei, în spiritul unei dinamici paradoxale: pe de o parte pericol, rebeliune, risc și independență, iar pe de alta singurătate, teamă și o sensibilitate adânci și acaparante. Actrița reușește să transpună atât „armura” de fier pe care încearcă să și-o construiască personajul, cât și fisurile aparent insesizabile și niciodată recunoscute care sunt, însă, capabile să o pulverizeze. Plasat la finalul înlănțuirii poveștilor celor cinci adolescenți, segmentul se concentrează asupra vulnerabilității acelora care, deși se pot acomoda cu ușurință în rândul celor care dețin forța în grupurile sociale, sunt erodați de suferințe și traume mascate. Dualitatea dintre fragilitate la agresiune și potențialul ridicat către aceasta pe care îl concentrează personajul lucrează pentru a sensibiliza publicul, inclusiv față de ipostaza agresorului, inspirând empatia și toleranța ca atitudini dezvoltate la nivel macro, asupra ansamblului complex pe care o persoană îl reprezintă, atât în potențialul său constructiv, cât și în cel distructiv.

Casa copiilor imaginari

Spectacolul Casa copiilor imaginari nu încetează să se joace cu planurile sale de referință: poveștile celor cinci adolescenți, spuse când în singurătate, ca într-o cameră de rezonanță, când prin intersecții și interferențe colective, sunt întrerupte constant de intervențiile unui alter-ego al copilului universal, un personaj enigmatic, căruia Liliana Mavriș-Vârlan îi imprimă o aură diafană, devenind o prezență cel puțin intrigantă printre celelalte personaje – „copilărindu-se” și spunând ghicitori, când mai naiv și inocent decât cei cinci adolescenți, când mai înțelept, părând a ști un adevăr pe care ei încă nu l-au aflat, el își caută liniștea și se străduiește să le amintească și să îi răzgândească, să îi întoarcă la acea vârstă a copilăriei curioase, fascinate în mai mare măsură de descoperirea lumii din jur și a misterelor și frumuseților ei, și mai puțin angrenată și disponibilă pentru antrenarea în turbulențe și micro- sau macro-agresiuni în adolescență. Planul „principal” de referință al personajelor este, astfel, fisurat, deschizându-se un spațiu pentru reconciliere și egalizare: în fiecare dintre noi există mai mult sau mai puțin ascultat și ocrotit un copil interior, cu potențialități cel puțin ambivalente pentru bine și rău, pentru suferință empatică și constructivă, sau, dimpotrivă, disperată și distructivă, pare să ne spună spectacolul, așa cum, într-una dintre coregrafiile finale, fiecare adolescent își lasă amprenta roșie, galbenă, verde, albastră sau violet asupra hainei albe a copilului imaginar.

Ar fi de menționat și faptul că, dincolo de această adâncire a sistemului de referință pe care o propune spectacolul alegând să dubleze acțiunea prin deschiderea unui plan simbolic, suspendat într-o formă de atemporalitate care generalizează experiențele personajelor, un alt artificiu cel puțin interesant în construcția piesei mi s-a părut și disimularea „distrugerii” celui de-al patrulea perete, când este mimată inițierea unei sesiuni interactive pentru public, printr-un joc de tipul „două adevăruri și o minciună”. Fie că lucrează pentru a revigora atenția publicului sau pentru a tachina sentimentele pe care publicul țintă le poate avea confruntat cu astfel de provocări, momentul se dizolvă rapid într-o „recapitulare” a ideilor cu care cei prezenți în sală ar trebui să rămână după spectacol. Într-un mod foarte didactic, repetiția „Cu asta nu-i de joacă” este utilizată pentru a puncta fiecare dintre punctele critice și comportamentele agresive și riscante problematizate și deconstruite în Casa copiilor imaginari. Deși ar putea să riște să creeze un moment de fractură în coerența estetică a spectacolului, secvența își merită votul de grație, probând o componentă educativă asumată explicit și responsabil în scopul informării, prevenirii și descurajării formelor de bullying și cyber-bullying în rândul adolescenților.

Adus în fața publicului, spectacolul Casa copiilor imaginari contribuie la a menține deschisă discuția atât de necesară despre bullying în rândul adolescenților și poate ajuta la normalizarea dialogurilor de acest fel în grupurile de elevi. Vreau să sper că anxietatea, teama, și mai ales rușinea – acești „monștri de sub pat” care întotdeauna pândesc și amenință astfel de experiențe și orice discuție despre asemenea forme de agresiune – pot deveni nițel mai blânde, mai puțin înspăimântătoare după ce îți dai seama că poți exista într-o sală plină de adolescenți, prieteni, colegi, sau necunoscuți complet, care, la finalul zilei, sunt la fel ca tine, trec în același timp prin lucruri mai mult sau mai puțin similare și pot, încordându-și câtuși de puțin mușchii empatici, să facă unii pentru alții spațiul haotic al adolescenței și al școlii unul mai tolerant și mai bun.