Vânătoare regală

Waste Side Story – „avem de toate”
mai 15, 2024
Festivalul Internațional Shakespeare la 30 de ani (I). Hamlet, mai aproape de public
iunie 7, 2024

Maria Stuart[1]de Friedrich Schiller la Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Primul impuls după vizionarea spectacolului a fost să mă întorc la cartea de istorie pentru complicatele legături de rudenie dintre ultimele două regine ale casei Tudorilor – verișoarele Elisabeta I a Angliei și Irlandei și Maria Stuart a Scoției. Rivalitatea lor politică și confesională, tragic încheiată prin executarea Mariei Stuart, va fi răsturnată de ironia istoriei care îl va urca în 1603 pe tronul Angliei pe Iacob al VI-lea al Scoției, fiul Mariei Stuart, ca moștenitor al „Reginei Fecioare” Elisabeta I, rămasă fără urmași la tron. În piesa istorică Maria Stuart Friedrich Schiller pune față în față două caractere puternice, două strategii politice, două tipologii feminine – una a inimii, cealaltă a rațiunii. Executarea Mariei Stuart e interpretată de dramaturg prin filtrul ispășirii păcatului capital: acela de a-și fi ucis primul soț, împinsă de feminitatea sa dezlănțuit-seducătoare. Cele aproape două decenii de detenție și de așteptare a execuției la curtea Elisabetei I (1568-1586) o transformă pe eroină, în viziunea lui Schiller, într-o martiră a catolicismului și a iubirii. Presiunea psihologică reciprocă a celor două rivale la tronul Angliei se dezvoltă pe fundalul situației fără ieșire a Elisabetei I, care va evita cu prețul trădărilor și manevrelor politicianiste să își asume responsabilitatea directă a judecării și morții Mariei. Motto-ul ei, video et taceo (văd și nu spun nimic) amintește de gestul lui Pilat la judecata lui Isus, spălarea mâinilor. Aceasta pare să fie explicația tergiversării deciziei și a eschivărilor de la semnarea condamnării. Dar tocmai această fugă de responsabilitate o va transforma pe rivala sa în martiră.

Încă de la intrarea publicului în sală, aspectul tehnic al scenei (regizorul semnează și scenografia) cu zidurile la vedere, câteva mese și scaune metalice, bara cu costume și stativele microfoanelor plasează atemporal subiectul istoric în „culisele” manevrelor politice. Regizorul sloven Diego De Brea propune un spectacol deschis spre temele prezentului, cu referire la practica alianțelor și trădărilor politice într-o estetică sobră, concentrată pe explorarea trăirilor din spatele măștilor sociale ale personajelor. Atârnată deasupra scenei, reproducerea cu ramă cu tot a picturii lui Zurbaran, Agnus Dei, anunță încă de la primele replici orizontul sacrificiului, în racord cultural cu proiecția Vânătorii în zăpadă, pictura lui Breugel cel Bătrân ce însoțește momentul spovedaniei Mariei Stuart. Suspendat alături de pictură, un recipient gol de sticlă în formă de cruce amintește reforma protestantă din Anglia lui Henric al VIII-lea ca nod conflictual al piesei lui Schiller. În prezentul scenei și al spectatorilor, imaginile artei religioase amintesc recurența sacrificiului inocenților în istorie, dar oferă și o referință directă la lupta istorică dintre protestanții anglicani și catolici. În complicata rețea de alianțe și trădări antrenate de disputa asupra tronului Angliei, regizorul Diego De Brea citește în destinul Mariei Stuart „o versiune feminină a patimilor lui Isus”, așa cum afirmă și în caietul de sală. Poziția christică a personajului flancat de gardieni într-una din primele sale aparții din spectacol anticipează trădarea aliaților și drumul crucii pe care îl are în față. Contrastul dintre cele două rivale stă nu numai în jocul rece, distant și rațional al Elisabetei I – interpretat cu acuratețe de foarte tânăra Zsuzsa Tötszegi –  față de lupta tragică a Mariei cu destinul – redată cu fervoare reținută de Éva Imre -, ci și în imaginea lor. Cromatica restrânsă în tonuri de la bej la negru, cu câteva accente roșii, restituie imaginea unui spațiu cazon, nu lipsit de poezie sumbră. Gyopár Bocskai combină detalii de costum de epocă cu ținute neutre sau apelează la referințe militare ca elemente de caracterizare a personajelor. Astfel corsetul Mariei ca marcă explicită a feminității necenzurate se asociază prin contrast cu costumașul negru de „activistă de partid” al Elisabetei I, exponentă a calculului rece. Prin sacoul îmbrăcat direct pe piele vedem banda neagră ce acoperă sânii acestei regine virgine, interzicându-i orice aspirație spre exprimarea feminității. Vestoanele și caschetele militare combinate cu cămășile cu plastron și papion ale nobililor, șorțul de măcelar al cavalerului gardian sau haina de piele de comisar KGB a trădătorului Mariei descriu un implicit univers represiv masculin. Bărbații au față de singurele personaje feminine Maria și Elisabeta I o atitudine duplicitar-manipulatoare. Sub pojghița subordonării și a servilismului, jocul lor redă lipsa de scrupule în exercițiul puterii. Indirect, spectacolul aduce o critică machismului și restituie lupta ingrată a femeilor în politică pentru exercitarea puterii. Pe chipul manechinului alb plasat în buza scenei e proiectată imaginea ochilor clipind rar, ca martor mut al istoriei. Capul fără corp anticipează, totodată, sacrificiul de neevitat: capul care va cădea la final. Ambele regine sunt conștiente de fragilitatea  puterii lor, sub aparența autorității. Elisabeta I rezistă manipulării nobililor cu o autoritate rezervată, iar jocul distant al Zsuzsei Tötszegi redă această perpetuă stare de alertă. Singurul ei moment de sinceritate interioară e confesiunea din monologul final în care deplânge prețul puterii ei ce se sprijină doar pe susținerea poporului. În același fotoliu-tron al mărturisirii Elisabetei I are loc și spovedania condamnatei. În fața morții, cu mantoul de blană în chip de mantie regală, Maria își recâștigă prin moarte demnitatea condiției sale inviolabile. Din nou opoziția dintre rațiunea rece cu care își consolidează tronul Elisabeta I și speranța mântuirii creștine a Mariei sublimează suferința îndurată și o așază  între martiri.

Spectacolul „Maria Stuart”. Sursa foto: Teatrul Maghiar de Stat

Spectacolul „Maria Stuart”. Sursa foto: Teatrul Maghiar de Stat

Regia se concentrează pe tirul încrucișat al argumentelor celor două regine. Maria Stuart luptă pentru tronul Angliei cu motivația legitimității sale, dar rămâne fără apărare în fața trădării lui Leicester, cameleonic întruchipată de Ervin Szücs. Recunoaștem în personajele din jurul Elisabetei I câteva tipologii atemporale ale oamenilor politici: orgoliosul lipsit de scrupule, trădătorul laș, cameleonul meschin, oportunistul  de conjunctură, interpretați cu fine detalii de  Gábor Viola, Miklós Bács şi Balázs Bodolai într-o adevărată galerie masculină a terorii în exercițiu. Singurul personaj care nu abdică de la onoarea de cavaler e Paulet (Bíró József), gardianul Mariei, în tonul căruia luciditatea gravă e dublată de sincera compasiune creștină. În atitudinea lui răzbat valorile catolicismului, discret subliniate în spectacol și de citate din muzica sacră. În fața execuției, rugăciunea eliberatoare a Mariei rostită în limba latină e semnul recâștigării libertății prin speranța izbăvirea păcatelor. În scena decapitării, Maria întinsă pe masa metalică ca pe altarul sacrificiului, cu capul și părul atârnând spre podea, oferă imaginea jertfei mielului lui Dumnezeu, în pandant cu tabloul suspendat deasupra scenei. Acum, crucea de sticlă suspendată începe să se umple încet cu sângele martirei. Victima vânătorii regale e finalmente eliminată, dar nu înfrântă. Tonul sumbru al scenei evocă în același timp o disecție la morgă, ca imagine concluzivă a disecării raporturilor de putere politică pe care spectacolul le propune. În aparența mai degrabă statică a scenelor, ritmul lent favorizează acumularea tensiunii în redarea stărilor sufletești extreme ale personajelor, în timp ce fotograme cu trimiteri culturale oferă multiple căi de descifrare a înfruntării celor două regine. Subiectul explicit politic al spectacolului redă  o bogată gamă a psihologiei umane și, mai ales, chestionează impactul ideologiilor – religioase, politice etc- în istorie. Din perspectiva prezentului, spectacolul, prin sobrietatea tonului, gravitatea faptelor relatate și demnitatea victimei, invită la o revizitare a mijloacelor cu care e exercitată puterea politică în societate.

[1]Regia și decorul Diego De Brea, Dramaturgia Kata Gyarmati, Costumele Gyopár Bocskai Elisabeta I, regina angliei –Zsuzsa Tőtszegi, Distribuția: Maria Stuart, regina scoțienilor, prizonieră în Anglia – Éva Imre; Robert Dudley, contele de Leicester – Ervin Szűcs;  George Talbot, contele de Shrewsbury – Gábor Viola: William Cecil, baronul de Burleigh, mare trezorier – Miklós Bács; Amias Paulet, cavaler, păstrătorul Mariei  – József Bíró; Mortimer, nepotul său – Balázs Bodolai.  Light design – Romeo Groza; video – Péter Buksa; asistent de regie  -Andrea Viola; regia tehnică – Enikő Aalbert. Data premierei: 6 aprilie 2024.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide