Un Shakespeare din zilele noastre

La debutul spectacolului Mult zgomot pentru nimic de la Piatra Neamț, în regia lui Radu Nica, spectatorul ar putea avea senzația că a nimerit într-un videoclip american kitschos sau chiar în mai multe, care se întrepătrund în fața lui în culori țipătoare și gesturi arogante. După ce trece primul șoc și personajele își intră în piele, lumea shakespeariană adusă în zilele noastre pare naturală, iar personajele devin savuroase.

Elementele care stârnesc râsul nu au atât de multă legătură cu textul original (deși spectacolul îl păstrează), cât cu modul prin care actorii exprimă prin mimică și gesturi actuale sau la modă, personaje care poartă numele celor shakespeariane, însă reprezintă tipologii ușor recognoscibile din filmele americane.

Don Pedro (Mircea Postelnicu), deschide spectacolul îmbrăcat în haine lucioase, cu o haină de blană albă deasupra, larg deschisă, astfel încât să i se vadă burta revărsată peste curea, iar în picioare poartă niște pantofi ascuțiți. Aduce culoare în spectacol prin vestimentație, veselie și naturalețea kitschoasă care se conturează din ce în ce mai bine până la final și de care nu te mai saturi. Aglomerarea de stiluri vestimentare este cea care captivează vizual spectatorul, pentru că decorul este minimalist, în nuanțe de gri și negru. Excepția o fac luminile de pe marginea platformei din mijlocul scenei, neoanele în culorile albastru, roșu și galben și un perete de liane cu flori de la momentul nunții dintre Hero (Cătălina Bălălău) și Claudio (Valentin Florea). Scenografia, realizată de Iulia Gherghescu, lasă loc astfel pentru ritmul alert și scenele pline de mișcare distribuite inteligent pe platforma pe două nivele. Pe lângă Don Pedro, apare mereu Claudio, companionul loial, îmbrăcat la fel de țipător, care la rândul lui formează un cuplu bonbon cu Hero, îmbrăcată ca o Barbie, delicată și robotică în mișcări. Leonato (Tudor Tăbăcaru) se alătură celor de mai sus, îmbrăcat într-un costum de cowboy și face un rol cu nimic mai prejos decât cei amintiți deja.

Foto: Adi Bulboacă

    În multitudinea de stiluri vestimentare, căci se mai adaugă celor amintite și altele, apar la momentul balului și dansatori cu măști și țesături tradiționale românești, pe un fundal marcat de neoanele tricolore. Dansul este, evident, popular și dacă nu ar fi fost Don John (Emanuel Becheru) pe fundal care să ridiculizeze acest moment prin gestica lui, scena ar fi fost mai puțin suportabilă, referințele naționale în acest moment și prin câteva alte inserții părând puțin forțate. Primul instinct a fost că scena apare în spectacol ca nuca în perete, chiar și cu ochiul obișnuit cu tot felul de aglomerări vestimentare. Dar când Don John a început să facă tot felul de fețe în spatele dansatorilor, scenă părea să mustre „mult zgomot pentru nimic”-ul din atâtea serbări din Centenarul pe care tocmai l-am sărbătorit.

Don John și Borachio (Dragoş Ionescu), antagoniștii, printr-o expresivitate de remarcat, stârnesc mereu râsul, de câteva ori chiar până la lacrimi. Don John este cel mai stilat, poate, din punct de vedere vestimentar și cel mai sobru, făcând parte clar și prin aceasta dintr-o tabără adversă.    

Între Beatrice și Benedick se leagă mereu dialogurile în contradictoriu foarte bine și atunci când se urăsc de moarte și atunci când recunosc că se iubesc la nebunie. Iar Beatrice (Sabina Brîndușe) stăpânește personajul cu forță și hotărâre, reușind să îl domine cu ușurință pe Benedick (Andrei Merchea Zapotoţki) prin joc, priviri și expresii. Replicile pleacă rapid când de la unul, când de la celălalt, ca într-un meci de ping-pong, clare și hotărâte.

    Personajele reușesc să prezinte cu succes modul în care oamenii se agită fără rost și își complică viață, iar mișcarea scenică și regia fac din spectacol unul imprevizibil, care implică direct publicul în vâltoarea acțiunii (public care părea prea puțin obișnuit cu asta și prea puțin relaxat pe toată durata spectacolului): Beatrice îi spune lui Benedick că trebuie să îl omoare pe Claudio chiar de pe culoarul din sală, iar când Claudio își arată părerea de rău pentru presupusa moarte a lui Hero, toate celelalte personaje se așază în primele două rânduri și fac parte din public, privindu-l pe Claudio.

    În concluzie… când mai mergem la Piatra Neamț?