The Sunset Limited: Peronul pe care mă întorc din nou și din nou și din nou

Ceea ce urmează să citești nu este o cronică. Este o confesiune. O poveste în trei instantanee despre un copil care a crescut prin și odată cu un spectacol de teatru. Un spectacol care i-a schimbat viața.

Constanța, cândva în 2018

Am șaisprezece ani și teatrul îmi este refugiu. Devine locul unde pun realitatea complicată și ciudată a adolescenței pe pauză – locul în care, pentru câteva minute, primesc la schimb o nouă realitate, parcă mai reală decât orice altceva. Privesc scena și actorii prin ochi de copil. Cu o inocență teribilă și cu o candoare fără margini.

În orașul meu, teatrul începe să se dezmorțească încet, încet. Într-unul dintre festivalurile din vacanța de vară, descopăr un spectacol al cărui nume mă intrigă – The Sunset Limited. Nu am auzit încă de atipicul teatru numit unteatru, asta urmează să fie prima mea întâlnire cu un spectacol produs în mediul independent. Sunt curioasă, mai curioasă ca niciodată. Iar Google îmi vine în ajutor. Unul dintre primele link-uri pe care căutarea mea le returnează este o cronică semnată de Alina Epîngeac – The Sunset Limited. Purgatoriul într-o stație de metrou. Dau click și citesc – E noapte. E frig. Aștepți ultimul metrou. În ultima stație. Și e pustiu, în lume și în tine. Mă opresc aici și le dau mesaj prietenilor mei – Mergem? Peste câteva secunde, primesc o notificare: Mergem.

            Împreună, facem cunoștință cu personajele lui McCarthy. Sinucigașul și salvatorul său. Pășim odată cu ei pe linia galbenă care separă peronul de șinele metroului. Ascultăm cum pledoaria pentru viață a criminalului care și-a descoperit credința se lovește de pledoaria pentru moarte a profesorului care a pierdut sensul existenței. Argumentele fiecăruia par că taie aerul dintre ei. Înainte să ne dezmeticim și să hotărâm cui îi dăm dreptate, în sală se așterne o tăcere grea, care apasă pe umerii fiecăruia dintre noi. Aplaudăm absenți, aproape din instinct – nu pentru că Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu nu ar merita din plin, ci pentru că finalul spectacolului ne paralizează. Se simte ca atunci când ieși la soare, după ce ai stat mult timp în întuneric. Ochii tăi au nevoie să se obișnuiască cu lumina.

Este un început răcoros de vară și, în mod paradoxal, plaja de lângă teatru este pustie. Coborâm cele câteva trepte șubrede, pășim pe nisip și înaintăm încet spre țărm. Odată ajunși aproape de locul unde valurile se sparg de mal, ne așezăm pe nisipul rece. Nu simțim vântul care ne înroșește obrajii, dar ne strângem unul spre celălalt, încercând instinctiv să ne încălzim. Și privim în larg. Cincisprezece, poate douăzeci de minute. În tăcere absolută. Nu scoatem niciun sunet pentru că orice cuvânt pare inutil, nelalocul lui. Ne dăm voie să fim. Și, inspirând aerul puternic de mare, să filtrăm prin fiecare por spectacolul pe care doar ce l-am trăit.

Așa am simțit la șaisprezece ani întâlnirea cu The Sunset Limited. Atunci, pe plaja unde doar pescărușii ne țineau companie, mi-am spus că, din acel moment, nu voi mai putea trăi fără teatru. Cu un strop de patetism specific adolescenței, mi-am dat seama că voi avea nevoie de teatru cum am nevoie de aer. Că voi căuta întotdeauna întâlnirile cu spectacole care să mă reconfigureze interior. În seara aia, în orașul de la malul mării, un sinucigaș și salvatorul său au schimbat, fără să știe, viața unei adolescente.

București, cândva în complicatul 2020

            Este anul pandemiei, iar eu mă pregătesc pentru admiterea la Teatru. Ciudată afirmație. Printre frici și speranțe, caut din răsputeri să înțeleg toate implicațiile alegerii mele. Caut siguranță într-o lume căzută pradă incertitudinii.

Mă întorc pe peronul metroului Sunset Limited ca într-o realitate paralelă. Mă reîntâlnesc cu cei doi călători pe care pașii îi poartă aici și îi simt ca pe niște cunoștințe vechi. În timp ce îi privesc, îmi dau seama că spectacolul semnat de Andrei și Andreea Grosu a crescut, s-a transformat în cei doi ani care au trecut. Și, în același timp, constat că am crescut odată cu el. Impactul emoțional puternic pe care l-am simțit din plin la șaisprezece ani se transformă acum, la optsprezece, într-o receptare mult mai nuanțată, care lasă loc atât decodificării afective, cât și celei raționale. Nu mai caut să dau dreptate vreunuia dintre personaje. Îmi dau seama că nu asta ar trebui să fie miza mea, ca spectatoare.

Mă fascinează în continuare amestecul de fragilitate și siguranță din jocul lui Richard Bovnoczki, căldura și sinceritatea deplină cu care reușește să-și îmbrace fiecare cuvânt. Monologul final al profesorului care își găsește refugiul absolut în ideea de moarte, căutat de Șerban Pavlu în cotloanele unei suferințe fără limite, mă încremenește încă o dată. Schimbul lor de replici rămâne incandescent. Iar eu ies pentru a doua oară de la The Sunset Limited cu aceeași senzație stranie că tăcerea este singurul răspuns posibil în fața unei astfel de întâlniri.

București, 2022

La începutul celui de-al doilea an la Teatrologie, îmi propun să revăd The Sunset Limited prin lentila tuturor cunoștințelor dobândite în primul an de studenție. Pășesc în sala de la unteatru cu teamă. Nu pentru că n-aș avea încredere în energia spectacolului, ci pentru că mi-e frică să nu îmi fi pierdut între timp acea privire de copil despre care vorbeam – inocența și candoarea din privirea spectatorului care am fost. Însă, puși față în față, cei doi actori reușesc să transmită în continuare o emoție care mă electrizează. Privindu-le de mai multe ori de-a lungul anilor, îmi dau seama că personajele lor nu rămân blocate într-o matriță prestabilită, ci cresc organic de la un spectacol la altul, purtând pe umeri toate versiunile propriului trecut. Pătrund în psihologia lor și mi se relevă noi intenții în spatele replicilor pe care le-am auzit de atâtea ori.

Totodată, recunosc acum piesele de puzzle din estetica pe care Andrei și Andreea Grosu au reușit să o impună în ultimii ani. Cred că minimalismul direcției lor regizorale coagulează, de fapt, The Sunset Limited și creează un nucleu consistent, pe care actorii își grefează propria sensibilitate. Și mă bucur nespus de mult să înțeleg mecanismele din laboratorul interior al întâlnirii care m-a marcat acum patru ani. Tipul ăsta de înțelegere nu presupune că spectacolul își pierde vreun strop din magie. Din contră, chiar și acum descopăr teritorii încă necartografiate din universul lui. La final, îmi dau seama de ce revin de fiecare dată în sala de teatru – tocmai pentru a hoinări în cotloanele spre care nu m-am aventurat înainte. Poate că de abia acum trăiesc spectacolul așa cum trebuie trăit cu adevărat. Total și irevocabil.

La distanță de patru ani de la începutul călătoriei mele în lumea teatrului, înțeleg cât de rare sunt întâlnirile cu astfel de propuneri. Conștientizez adevărata valoare și importanță a ceea ce fac Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu pe scenă. Înțeleg cât de rar reușesc doi actori să se privească cu aceeași sinceritate cu care o fac ei. Cât de rar intuiesc regizorii adevăratele resorturi creative ale actorilor cu care lucrează și cât de bine o fac Andrei și Andreea Grosu în The Sunset Limited. Montarea lor este mult mai mult decât un spectacol obișnuit de teatru. Este o experiență profund personală. După ce o trăiești, nu o să mai privești niciodată la fel stațiile de metrou. Sau necunoscuții pe lângă care treci zilnic pe peron. Pentru că acum știi că în spatele oricărei perechi de ochi se poate ascunde o durere ca un abis. Sau o poftă dogoritoare de viață.

De fiecare dată când revăd personajele lui McCarthy pe scena de la unteatru, gândul îmi zboară la cât de importante sunt întâlnirile cu spectacolele valoroase în viața fiecăruia dintre noi. La faptul că un spectacol, văzut și trăit în momentul potrivit, îți poate schimba definitiv traiectoria. The Sunset Limited a fost primul pas pe care l-am făcut în lumea teatrului independent de la noi, primul contact cu un univers artistic și uman revelator. Căci, în cei patru ani care s-au scurs de atunci, unteatru mi-a devenit școală – rămâne, în continuare, teatrul ale cărui spectacole și-au pus cel mai puternic amprenta asupra mea. Fiecare întâlnire cu montările din Sfinții Apostoli 44 m-a crescut ca om și ca spectator. Pentru mine, spațiul și oamenii care îl pun în mișcare au devenit un adevărat refugiu într-un ocean de incertitudine.

Mă gândesc din ce în ce mai des că, atunci când alegi să îți transformi pasiunea în meserie, te vulnerabilizezi imens. Da, trăiești din plin fiecare reușită personal-profesională. Însă, în același timp, orice cădere (te) costă de două ori mai mult.

Mă întreb uneori dacă am făcut alegerea corectă atunci când am dat la teatru. Dacă voi putea să strâng din dinți și să-mi tăbăcesc pielea suficient de mult pentru a face zilnic ceea ce îmi place. Dacă voi găsi resorturile interioare să-mi păstrez entuziasmul de la șaisprezece ani, curiozitatea de la optsprezece și luciditatea de la douăzeci. Apoi, merg la The Sunset Limited. Mă întorc din nou și din nou și din nou pe același peron de metrou. Și, de fiecare dată, îmi aduc aminte de ce am dat la teatru. De ce am ales și aleg să rămân pe drumul meu.