Regizorul Radu Afrim a afirmat de mai multe ori că nu îl interesează teatrul politic. Nu mai departe de anul trecut el declara într-un interviu pentru FNT că ”nu are instrumentele necesare să-l facă”. Cu toate astea, alegerea lui din 2018 de a face un spectacol despre comunitatea romă din Sfântu-Gheorghe e cum nu se poate mai politică și atinge nucleul unei suferințe sociale care cangrenează întreaga țară: sărăcia.
Spectacolul Despre oameni și cartofi, scris și regizat de Radu Afrim și produs de Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu-Gheorghe și inclus în secțiunea Teatrul și societatea. Acum a FNT, continuă seria de producții afrimiene bazate pe scenarii scrise de autor, marcând însă o turnură neașteptată prin tema aleasă de această dată. Autorul pleacă de la documentarea unei povești adevărate petrecute acum șase ani, un accident pe șina de cale ferată care a dus la moartea a nouă persoane, majoritatea provenind din familii rome din zonă care lucrau cu ziua la cules de cartofi. E generoasă și impresionantă alegerea acestui caz, care e investit de către un regizor de real succes cu valoare exponențială, capabilă de a atrage atenția asupra unei întregi comunități și asupra incredibilei sărăcii în care aceasta este abandondată de societate. Dincolo de atipicul acestei alegeri, spectacolul se înscrie stilistic în universul cunoscut al lui Radu Afrim prin numeroase elemente poetice ușor recognoscibile: atmosfera pronunțat onirică a unora dintre scene, muzica și coregrafia repetitiv-hipnotică aleasă pentru a crea atmosfera (excelentă muzica originală a lui Konya Uto Bence, mixată live de DJ Nagy Attila, plus coregrafia tot mai complexei interprete Flavia Giurgiu) și strategia de revalorizare a kitsch-ului aplicată în realizarea decorului spectacolului.
Conceput probabil integral de regizor, nefiind atribuit altcuiva în caietul program, decorul amintește de spectacole mai vechi ale regizorului în care multiplicarea celulară a locurilor de petrecere a vieții cotidiene are rolul de a expune un pattern simbolizând sufocarea, lipsa de orizont și, în cazul de față, presiunea sărăciei ce apasă asupra oamenilor deveniți personaje. Din păcate, reinstalarea pe o scenă mai mică la București a acestui decor, constând în două camere în care se înghesuie oameni și lucruri, cu un ecran imens deasupra pe care se proiectează constant imagini, iar în laterale elemente conexe, necesare spectacolului, precum masa de mixaj a DJ-ului și un uriaș container de gunoi, ca simbol al sărăciei, produce o aglomerare ce afectează compoziția vizuală. În economia spectacolului, ecranul are de fapt cel mai mare impact, dată fiind nu doar forța imaginilor filmate, ci și durata acestora. Regizorul alege să proiecteze fragmente ample (prea ample) din interviurile realizate în procesul de documentare, traduse live de către actori, pe scenă, la microfon, un procedeu care îngreunează urmărirea acestor interviuri și creează o interfață nefirească între cei intervievați și public. Fragmentele alese sunt menite să declanșeze lacrimile privitorului – sunt filmate detalii ce țin de sărăcia cruntă a oamenilor intervievați, care și-au pierdut copiii, soții, părinții – iar acest tip de scufundare forțată în intimitatea suferinței unor semeni ai noștri mie personal mi s-a părut la limita decenței. Nu e ipocrit să vărsăm lacrimi și să ne mirăm în ce condiții trăiesc, când mai departe nu facem nimic pentru ei decât să-i transformăm în subiecte numai bune de exploatat în creații artistice care se vând bine?
Foto Dragoș Ivan
Linia fină dintre viață și creația artistică ce exploatează drama umană se blurează și mai mult când în scenă apar câțiva dintre copiii din aceste familii ce-și trăiesc viața în sărăcie lucie. Puștii (trecuți în program doar Kristian, David, Szolt și Emoke) ne cântă și ne dansează pe muzica populară din zonă, iar talentul lor subliniază nedreptatea destinului pe care îl trăiesc, dar aceeași scenă ridică și o problemă etică: ce anume justifică acest ”transfer” temporar al copiilor de romi din praful uliței pe care îl vedem în imagini, în luxoasa sală de spectacole a TNB, ”prima scenă a țării”? S-a asigurat cineva că vor fi prezenți în sală decidenți care ar putea lua măsuri să schimbe situația lor? S-a organizat în jurul spectacolului o campanie menită să miște ceva pentru schimbarea în bine a vieții acestor oameni? Sau numai s-au vândut bilete și s-au oferit invitații (mea culpa, am primit si eu una) unor oameni care nu pot face nimic altceva decât să scrie sau să povestească altora despre ce au văzut, rămași apoi cu frustrarea de a nu putea mai mult și cu vina de a fi privit o mostră din viața de netrăit a unor semeni?
Alegerea unui creator inclus până acum în categoria esteților teatrului românesc, autor admirat pe bună dreptate al unui univers personal bogat în semne și simboluri, de a face un pas înspre teatrul politic pe care l-a ignorat până acum ar trebui să implice, cred eu, și activarea unei dimensiuni etice a creației, care nu poate fi ignorată când e vorba despre o asemenea temă. Obișnuit până acum să investigheze strălucit fragilitatea ființei umane prin intermediul unor personaje fictive, Radu Afrim nu pare să-și dea seama că în cazul de față fragilitatea e a unor oameni reali, iar expunerea ei seamănă cu dezvelirea în public a unei răni vii.
E despre oameni, nu despre cartofi.
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide