Teatru și societate în FNT 2018. În numele tatălui

Fie că îl numim teatru documentar sau teatru social, teatru politic sau investigativ, acel teatru care spune poveștile contemporanilor noștri în timp real și cu un filtru discret, uneori abia vizibil, este prezent de mai bine de un deceniu pe scenele românești, în special pe cele independente. Era și timpul ca el să-și capete locul și în programul Festivalului Național de Teatru, care a inclus la această ediție, în mod inspirat, secțiunea intitulată de directoarea Marina Constantinescu Teatrul și societatea. Acum. Am văzut trei dintre spectacolele din cadrul acestei secțiuni – În numele tatălui, Oameni și cartofi, În umbra marelui plan – și voi scrie în această rubrică, pe rând, despre fiecare dintre ele.

Teatrul social se bazează în bună parte pe documentarea directă, pe interviuri cu oameni reali, mai mult sau mai puțin stilizate și ficționalizate, transformate într-un vocabular capabil să spună o poveste. Sunt povești care merită fără îndoială să fie spuse, povești pe care mulți dintre noi le ignoră, dar care odată auzite sunt șansa noastră de a înțelege mai mult despre ceilalți, ca o conversație indirectă, capabilă să ne ilumineze contururi până atunci ignorate.
În numele tatălui, o producție Art No More, este o radiografie a impactului pe care îl are credința asupra generației mature de azi, oamenii care țin pe umerii lor societatea contemporană din România mileniului 21. Trei actori – Ozana Oancea, Carmen Florescu și Virgil Aioanei – trec pe rând prin diferite povești, așa cum se desprind ele din interviurile rezultate din documentarea realizată de Elena Vlădăreanu și ne aduc sub ochi persoane fără excepție traumatizate de contactul lor cu religia. Nu e vorba aici despre o singură religie, avem de-a face cu ortodocși, baptiști, martorii lui Iehova sau mai degrabă cu persoane care au crescut în familii sau comunități legate strâns de aceste culte, dar care între timp și-au câștigat distanța necesară pentru a putea vorbi deschis despre impactul acestora asupra formării lor.

Foto Andrei Gîndac

În toate cazurile alese, contactul cu religia, intermediat de persoane departe de profilul ideal al unui mesager al Celui de sus, a produs efecte copleșitoare, uneori profund negative – de la sufocare, confiscare a propriei identități, la depresie, autoizolare sau alcoolism. Felul direct și fără pretenții, pe alocuri colocvial, în care acești oameni își spun povestea este accentuat benefic de calitățile actorilor, care cu ajutorul regizorului Robert Bălan, construiesc tipologii puternice, conturate cât se poate de real sub ochii spectatorilor.
Cel mai puternic moment este cel construit de Ozana Oancea chiar la mijlocul spectacolului, evocând o femeie complet scufundată în frică, panicată la fiecare pas pe care îl face, care își povestește cu umor involuntar vizita pe ”pământul sfânt”, o vizită care intensifică până la paroxism stresul ei existențial, în loc să-i aducă vreun fel de pace sau mulțumire. Accelerând ritmul rostirii, actrița redă ceva din precipitarea caracteristică personajului ei, și din temperamentul coleric imposibil de atenuat de trăiri religioase. Există și o scenă de grup în care un alt personaj interpretat de aceeași actriță este intervievat în propria-i bucătărie de celelalte două persoane, cu o relaxare și lejeră curiozitate care vorbește indirect despre stilul de documentare al echipei care a alcătuit spectacolul. Merită notat faptul că autorii spectacolului nu pun accente în nici o direcție, nu vor să influențeze pe nimeni, ci doar prezintă, cu delicatețe chiar, povești împărtășite de alții, spre beneficiul celor care ascultă.

Spectacolul se joacă în sediul Tranzit.ro din București și începe chiar dinainte ca spectatorii să intre în spațiul de joc: în timp ce aceștia se strâng în curtea plină de plante cultivate ca într-o mică fermă de legume, actrița Ozana Oancea lucrează în respectiva grădină, o curăță, culege flori și frunze de toamnă, pentru ca apoi să-și facă intrarea, după ce spectatorii s-au așezat, cu un buchet în mână, vorbind cu aceștia, de parcă ar continua o conversație de mult începută. La final, conversația continuă informal, implicând și spectatorii, cărora li se oferă prăjituri, vin și apă, tocmai pentru a facilita continuarea discuției.

E o conversație cu atât mai necesară pentru români, care tocmai au depășit un moment extrem de tensionat din cauza recentului Referendum pentru schimbarea Constituției, intens sprijinit de Biserica ortodoxă, o forță care își manifestă tot mai puternic pozițiile de putere, ignorând deseori că statul în care funcționează este unul laic. Poate că cel mai interesant public pentru În numele tatălui este chiar publicul laic, neinfluențat de nici o religie, care poate compara în liniște impactul copleșitor și nu neapărat benefic pe care fiecare dintre cultele existente în România îl are asupra enoriașilor săi.
Poate că numai un public laic poate aprecia o asemenea prețioasă radiografie a credinței religioase prin teatru.