Succesiunea răului

Generația anterioară măcar știa diferența dintre rău și bine, iar dacă alegea răul o făcea în cunoștință de cauză. Cei de după, cei pe care ei i-au crescut, cei pregătiți acum să ia puterea, au răul în măduva spinării și nici măcar nu știu o altă variantă. Aceasta pare să fie citirea dată de regizorul Gelu Colceag cunoscutei piese a lui Gorki, Vassa Jeleznova. Adaptată de regizor astfel încât acccentul să cadă mai puțin asupra personajului titular și devenită astfel Familia Jeleznov, piesa lui Gorki rămâne o parabolă la fel de puternică despre dorința de îmbogățire cu orice preț, despre rapacitatea care înghite orice formă de umanitate și lasă în urma ei vieți pierdute și o uriașă lipsă de sens. Adaptarea e bună, în ton cu vremurile și situația de la noi, unde indivizii roși de setea insațiabilă de bani și avere nu mai sunt doar excepții, ci cangrena generalizată a societății, ceea ce face spectacolul foarte contemporan în noua lui citire regizorală.

Mai puțin contemporane sunt însă mijloacele care traduc în scenă aceste idei, în special scenografia (decor Diana Cupșa, costume Ioana Pashca)  și ”efectele” video (video design Ioana Bodale și Ovidiu Cristache). Prima vrea să creeze impresia de prosperitate, dar aduce în scenă mobilă de lux la modă cândva, în anii 90, ceea ce nu ajută deloc. Costumele sunt și ele un amestec de haine din comerț și elemente vag teatrale, dar ceea ce lipsește e o idee comună, un semn de apartenență la o estetică anume și capacitatea de a contribui la construirea personajelor. Sar în ochi niște pantofi sport de un alb care sparge retina purtați de o fată în casă cu alură de călugăriță, papucii cu fundă, peruca penibilă a lui Profirov care te face să te gândești la o comedie de Molière nu la Gorki, sau ochelarii de soare de pilot american pe care îi poartă cei doi fii ai Vassei și soția unuia dintre ei când declanșează ”atacul” asupra mamei lor vrând să pună mâna pe avere. Din categoria clișee fac parte și ilustrațiile video – imagini standard cu flori care cresc în ritm fast-forward, respectiv zborul încetinit al unui porumbel – menite să sugereze puritatea personajelor sacrificate în jocul pentru putere și bani. Dar adevărul este că tinerii actori care joacă aceste personaje sacrificate, Vlad Corbeanu (Pavel) și Alina Rotaru (Ludmila), în special cea din urmă, sunt capabili să-și apere personajele și fără ”ajutorul” noilor tehnologii – jocul lor e intens și ar transmite mai puternic emoția fără această ”cârjă”. Prezența imaginilor video în orice spectacol e demonetizată dacă acestea sunt folosite ca simplă ilustrație, fără legătură cu nucleul de conținut al spectacolului, care poate fi afectat în sens negativ.

Credit foto: Mihaela Tulea

Din fericire, dincolo de aceste minusuri, e vorba despre o montare solidă, coerentă, de tip clasic, o construcție susținută de și prin jocul actorilor, bine conduși de un regizor cu experiență. E bine pusă în valoarea trupa Teatrului Mic: se remarcă și reprezentanții ”vârstei de mijloc” ai echipei, Liliana Pană (Ana) și Eugen Istodor (Prohor Jeleznov), dar și cei mai nou intrați în echipă, ca Virgil Aioanei (Mihailo Vasiliev) sau Oana Pușcatu (Dunecika). Ei își conduc cu siguranță rolurile, dezvoltă personaje care trec prin faze diferite, și reproduc traseul sinuos al unor ființe supuse tentațiilor, fiecare reacționând sub presiunea acestora diferit. Merită menționată și Gabriela Iacob în rolul frământatei Lipa, o altă victimă a familiei, care pare până la un punct îngerul ce veghează cuibul Jeleznovilor, deși înțelege foarte bine, în simplitatea ei, că lucrurile nu merg pe făgașul bun în acest loc, unde nici fotografiile de familie nu stau drept în rame. Cuplul Natașa (Ana Bart)-Semion (Alex Bogdan) are funcția – necesară în economia piesei lui Gorki – de a compensa prin intervenții comice încărcătura dramatică, dar sunt momente în care actorii șarjează prea mult.

Mai puțin se poate urmări o transformare, din păcate, în cazul personajului Vassei, desenat cu vigurozitate de Gorki, jucat anterior cu memorabilă forță de Florina Cercel într-o montare semnată de Ion Cojar, menționată la superlativ de presa de specialitate a vremii (premiera a avut loc în 1988). În interpretarea Danei Dembinski-Medeleanu rolul rămâne egal, monoton chiar. E puțin credibilă interpretarea actriței în scena erotică dintre Vassa și Mihailo de la începutul spectacolului, din care ar trebui să reiasă că forța acestei femei, mamă și bunică, este încă una plenară, dominatoare în toate sensurile. Și prea puțin convingătoare rămâne și pe parcurs, deși faptele personajului dovedesc alegeri radicale și ar fi în mod firesc însoțite de un tumult interior.

Abia în scena finală, cea în care Vassa își dă seama cât e de singură, de fapt, în ciuda faptului că i-a reușit planul de a păstra întreaga avere a familiei doar pentru ea, ceva din dramatismul rolului e recuperat de actrița rămasă singură în scenă și oferit spectatorilor ca dar de despărțire, activând un dram de compasiune pentru drama celebrului personaj.