Strigoiul sau când povestea se insinuează în viața ta

Imediat ce am ajuns acasă am scos din bibliotecă volumul despre Petru Comarnescu în arhivele Securității[1] și am verificat lista de nume pe care o știam inclusă la final ca să verific cine era Octav… Personajul pe care îl materializase Richard Borvnoski spectacolul Strigoiul era atât de credibil, încât nici nu concepeam că nu ar fi fost real. Și totuși, coregraful Octavian Predescu este o ficțiune, sinteza unor personaje de epocă alcătuită de autoarea scenariului și a spectacolului, Oana Răsuceanu, creatoare mult prea discretă, a cărei consecvență este semnul unei profunzimi admirabile. Oana Răsuceanu are ambiția de a reface ”felii de istorie” în spectacole de o intimitate atent construită, ce reconstituie nu fapte, informații, realități de epocă, ci ambientul unei anumite perioade, sentimentele trăite de oamenii de atunci, senzații intime, felul în care reacționează ei la presiunile istoriei. Ne dă prin asta un ghid pentru prezent, fiindcă unele dintre aceste presiuni le simțim și azi, nu sunt doar ”ale lor”, ale altor generații, ci și ”ale noastre”. Unul dintre motivele pentru care ne uităm la trecut, îl cercetăm, îl analizăm, încercăm să-l reconstituim, este pentru a găsi răspunsuri la întrebări contemporane, la probleme ale prezentului.

După ce a creat în 2019, la 30 de ani de la Revoluție, spectacolul 88/89, jucat într-un apartament de bloc comunist, în atmosfera anilor 80, în care un număr mic de spectatori asista la ultimul revelion din timpul regimului comunist trăit de o familie obișnuită de români (interpretați de Nicoleta Lefter și Șerban Pavlu), Oana Răsuceanu se întoarce anul acesta și mai înapoi în timp. Mai exact, în perioada interbelică, anul 1935, când în presa vremii izbucnește un scandal împotriva unora dintre membrii grupării Criterion, fondată de criticul Petru Comarnescu. Scandalul, fabricat probabil tocmai pentru că succesul conferințelor organizate de Petru Comarnescu începuse să îngrijoreze autoritățile, l-a avut în centrul său pe tânărul dansator și coregraf Gabriel Negry, membru al grupului Criterion, despre care revista Credința a publicat un articol denigrator, acuzându-l de homosexualitate.

Plecând de la acest scandal real, care a pus capăt evenimentelor organizate de Petru Comarnescu și i-a întors pe membrii Criterion (printre care Mircea Eliade,  Mircea Vulcănescu, Floria Capsali, Mac Constantinescu, Marietta Sadova, Haig Acterian și mulți alții) unii împotriva altora, oprind asociația după numai un an de la înființare, spectacolul Strigoiul trece pragul spre ficțiune și oferă o secțiune în viața interioară a celor care au resimțit presiunea acelor timpuri.

Foto: Romulus Boicu

Octav, personajul unic al acestei incursiuni în trecut, se pregătește pentru premiera din seara zilei în care îl găsim în apartamentul lui cu detalii art deco și art nouveau, mobilat cu bun gust, plin de cărți și de obiecte frumoase[2]. Pe masa de lucru se găsesc schițele de costume pentru apropiata premieră, aerul vibrează de muzică bună, iar gândurile bărbatului se aud din off, dezvăluind treptat tulburarea lui interioară. Richard Bovnozcki nu are aici ceva de jucat, el are ceva de trăit, un exercițiu extrem de complicat care, în plus, are loc în fața unor spectatori aflați în imediata lui apropiere. El își trăiește ziua, care se desfășoară moment cu moment, de la cafeaua de dimineață, la gândurile trecute în jurnal, la repetarea pașilor de dans, la convorbirile telefonice, aranjarea în fața oglinzii, plecarea și revenirea, tumultul interior atingând o intensitate incandescentă în momentul dansului cu manechinul purtând un frac elegant. Până atunci doar purtător prezumtiv al ținutei de seară, manechinul devine în acest moment de climax dublul dansatorului, partenerul așteptat și dorit, poate chiar Petru care nu-i răspunde la telefon, dar este menționat în convorbirile cu alți prieteni. Acesta este momentul delicat și profund intim al celebrării atracției homoerotice, nucleul dur al scandalului din epocă, la fel de actual și astăzi, când homofobia cunoaște o recrudescență periculoasă.

Actor cu mare experiență de scenă, Richard Bovnoczki traversează cu eleganță și cu mare siguranță această încercare profesională. A acceptat-o, probabil, tocmai pentru că îi punea probleme diferite de rolurile obișnuite jucate în teatru (cine îi urmărește parcursul poate vedea că el este presărat de asemenea alegeri riscante, pe muche de cuțit, care contribuie cu succes, în cazul lui, la menținerea curiozității vii pentru meserie și îl ferește de căderea în rutină, cel mai mare pericol pentru actori).

Aici, Bovnoczki își folosește cu infinită atenție atuurile fizice unice, admirabilă fiind siguranța cu care își înscrie în spațiu corpul bine lucrat, un corp în care fiecare mușchi pare conștient, acționat cu inteligență în scopul constituirii unei prezențe. Richard Bovnoczki există pur și simplu în acest spațiu, pare să nu facă nimic special, dar, în același timp, e vizibil faptul că fiecare mișcare are în spatele ei o conștiință: actorul poartă cu el viața interioară a personajului și din ea derivă toate mișcările lui în spațiul micului univers personal în care îi suntem martori. Până și finalul tragic al episoadelor din viața lui Octav, care nu mai vrea, nu mai poate să reziste tensiunii sociale la care e supus și își pune capăt zilelor chiar în ziua premierei, pare trăit de actor, nu jucat, într-atât de subtilă e instalarea somnului provocat de pastile, a trecerii din ființă în neființă.

La fel ca 88/89, Strigoiul își merită eticheta de creație imersivă, nu prin aceea că implică publicul în spunerea poveștii, ci prin faptul că investighează noi moduri de spunere a poveștii, în același timp folosind un spațiu alternativ și propunând un tip inedit de experiență pentru spectatori. Aceștia sunt voyeuri asumați, poziția lor fiind, în ciuda invitației de a asista, una intruzivă, fapt resimțit de aceștia pe tot parcursul reprezentației. Ocupăm un spațiu în care nu ar trebui să ne aflăm, asistăm la viața interioară a cuiva, sfâșiem intimitatea unei ființe, îi ascultăm gândurile și îi „citim” jurnalul, iar toate acestea au fost minuțios puse la punct de creatoarea spectacolului, care acționează astfel nu doar asupra actorului cu care lucrează, ci și asupra martorilor acestei tragedii. Autoarea spectacolului sădește subtil în acești martori sentimente de vinovăție, activându-le conștiința și, implicit, determinându-i să chestioneze situațiile la care asistă, să se întrebe, deci, oare ei cum ar fi acționat?

Așa cum tu, ca spectator al unui asemenea spectacol, te insinuezi într-o viață străină, The story blends into your life/ Povestea se insinuează în viața ta, explică autorul unei cărți despre arta imersivă[3]. Și dacă se întâmplă să te găsească deschis, curios, atent, e posibil să te schimbe cumva pentru totdeauna.

[1] Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securității, Humanitas, 2014

[2] Apartamentul Interbelle este proiectul aceluiași grup pasionat de istorie care întreține și Ferestroika, apartamentul în care a fost jucat spectacolul 88/89

[3] Frank Rose – The Art of Immersion. How the digital generation is remaking Hollywood, Madison Avenue and the way we tell stories, W.W:. Norton & Company, 2011