Spectacole feministe la FNT (II)

Rescrierea și performarea arhivelor, reinterpretarea operelor clasice din perspectiva contemporană, rediscutarea ierarhiilor și a canoanelor sunt acțiuni feministe. Punerea în dezbatere, repoziționarea, contextualizarea sunt modalități de a activa istoria în scopul schimbării în bine a societății. Teatrul are un cuvânt de spus în toate acestea, dar poate cel mai important lucru este că el lasă loc pentru activarea imaginației.

Spectacolele din primele zile ale ediției 2023 a FNT au avut aceste calități, au indus spectatorilor o energie diferită, proaspătă, le-au reamintit că teatrul înseamnă și provocare, incitare la dezbatere, la ieșire din rutină, că e sănătos să (re)chestionăm adevărurile unanim acceptate, dar și să ne autochestionăm, măcar din când în când, convingerile.

Rescrierea arhivelor în Magyarosaurus Dacus al Gianinei Cărbunariu, o producție a Trupei   Szigligeti din Oradea[1] rezultă într-un spectacol ce radiografiază întreg secolul 20 cu conflictele și cu paradoxurile sale, prin intermediul unui unic personaj, baronul Nopcsa Ferenc. Construind pe mai multe niveluri povestea acestui extraordinar personaj,  care a existat cu adevărat, autoarea spectacolului are intuiția că povestea atât de complexă nu poate fi spusă decât pe mai multe voci. Prin urmare, personajul e jucat de toți actorii din trupă, pe rând, în scene care abordează diferite aspecte ale unei vieți în care au încăput întâmplări cât în zece existențe. Avem de-a face cu un Nopcsa Ferenc geolog și palentolog, pasionat de cercetare și descoperitor al dinozaurilor pitici din Transilvania, cu un Nopcsa Ferenc spion într-o lume tulburată de conflicte politice și armate, cu un Nopcsa Ferenc gay într-o vreme când orientarea sexuală diferită însemna o condamnare la moarte, cu un Nopcsa Ferenc antisemit. Recontexualizarea include distanța față de personaj, care merită admirație, dar merită și să fie criticat, libertate acordată actorilor prin scenariu, ceea ce introduce în mod performativ perspectiva contemporană: un bun exemplu fiind actrița care îl joacă pe ”Nopcsa antisemitul” anunțând că tocmai ei i-a revenit această sarcină, ea având origini evreiești. Existența unui animal preistoric numit astăzi Magyarosaurus Dacus pare să țină de domeniul ficțiunii, într-atât de multe semnificații pot deriva dintr-o asemenea creatură simbolică în contextul tensiunilor și dinamicilor etnice complicate din Transilvania, un teritoriu cu istorie complexă. Faptul că acest dinozaur era printre cei mai mici existenți pune în perspectivă aceste conflicte și ne ajută să vedem ”the bigger picture”, fiindcă ce înseamnă în fond 103 ani, cât au trecut de la Tratatul de la Trianon, la scara istoriei? Și ce înseamnă națiunile, așa cum le știm azi, când planeta pe care ne aflăm cu toții e în pericol de extincție? Nu suntem oare cu toții, noi și culturile noastre, limbile în care vorbim, toate aceste constructe sociale care hrănesc tendințele naționaliste tot mai prezente azi în Europa, niște dinozauri pitici pe cale de dispariție?

Vocea regizorală e clară și fermă în acest spectacol: folosirea inteligentă a mecanismelor teatrale, ieșirea brechtiană din personaj, proiecțiile ce reactivează documente de arhivă (scenografia Irina Moscu), momentele muzicale excelent integrate în țesătura spectacolului  (muzica originală Cecília Trabalka) și interpretate de o trupă de actori remarcabili, care se completează impecabil unii pe alții, fac din narațiunile despre diversele fațete ale acestui personaj simbolic pentru secolul 20, Nopcsa Ferenc un evantai spectaculos, care distrează publicul în timp ce-l educă, combinație deosebit de eficientă. Istoria e activată în scopul schimbării. De mentalitate, în acest caz.

***

Scorpia rămâne neîmblânzită în spectacolul Letei Popescu care pleacă de la Shakespeare și, cu ajutorul dramaturgei Maria Manolescu și a rescrierilor regizoarei, ajunge la publicul contemporan[2]. Traseul nu e unul simplu, fiindcă trece și prin trecutul nostru recent, prin povestea mamei uneia dintre creatoarele spectacolului, al cărei destin în comunism a fost cel al majorității femeilor care nu aveau altă alegere decât să se mărite, să procreeze și să se resemneze cu lipsa de libertate. Acest fragment de poveste este ”pus în abis”, printr-un mecanism de teatru în teatru creat (și) pentru exprimarea propriilor dubii ale autoarei spectacolului față de perspectiva feministă care începe să se activeze și în teatrul de la noi. Punând spectacolul într-o ramă mai largă, care ne arată o echipă feminină de creație incomodată de un spectator nedus la teatru, și preocupată mai mult de ”conectarea cu Vestul” – reprezentat prin Teatrul Shaubuhne din Berlin (inside joke relevantă pentru teatrul românesc obsedat de acest model și de regizorul care l-a construit, Thomas Ostermeier ) – decât de autenticitatea propriului demers, Leta Popescu face implicit un soi de auto-critică în numele autoarelor de teatru. E foarte bine să avem dubii, să ne punem întrebări, să chestionăm propria poziție ca artist sau ca receptor al creației artistice, e chiar o poziție feministă. E adevărat și că feminismul – ca orice altă mișcare – poate ajunge să fie comodificat, folosit  de unii/unele pentru propria parvenire, dar e la fel de adevărat că suntem foarte departe, pe scena românească de asemenea pericole. Pe de o parte, spectacolul recunoaște că un text ca Îmblânzirea Scorpiei de William Shakespeare NU MAI POATE FI JUCAT AZI AȘA CUM A FOST SCRIS FĂRĂ DISTANȚĂ CRITICĂ ȘI FĂRĂ CONTEXTUALIZARE (nu, nu mi s-a stricat tastatura, am scris intenționat cu majuscule), iar pe de altă parte pare își auto-temperează afirmația, ceea ce nu e de mirare într-un mediu toxic masculin, cum încă este teatrul românesc.

Foto: Nicu Cherciu

Paranteză. Am observat același mecanism de auto-apărare activat și la o lansare de carte din FNT – o carte deosebit de necesară, dealtfel, Teritorii de recuperat. Teatrul prin lentile de gen coordonată de Oltița Cîntec – unde trei critici de teatru femei, deosebit de prezente în viața scenei românești, care au făcut enorm pentru teatrul românesc prin diferitele lor proiecte, simțeau cumva nevoia să-și minimalizeze meritele. Suntem, în teatrul românesc, în faza ”sunt feministă, dar….” (iar după ”dar” pot apărea completări de genul ”nu sunt genul care își arde sutienul în piață” sau ”nu urăsc bărbații” – citez, nu inventez – semn că încă avem de recuperat câteva valuri feministe și curajul asumării propriilor valori care vine odată cu ele). Din fericire, ceea ce rămâne este cartea, iar ea include intervenții salutare pentru istoria feministă a teatrului românesc. Felicitări autoarelor, în frunte cu Oltița Cîntec, editoarea cărții!

Închid paranteza.

***

Nici urmă de scuză în spectacolul Apocalipsa gospodinelor creat de o echipă artistică condusă de Nicoleta Esinencu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț[3]! Ba dimpotrivă. Dacă e apocalipsă, atunci și tonul spectacolului e în acord cu titlul, iar abordarea este radicală. Un radicalism care nu vine din poveștile spuse pe scenă, povești personale ale actrițelor din distribuție în care se pot regăsi multe alte femei – Lucreția Mandric, Corina Grigoraș, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru – ci din rama în care le încadrează Esinencu, devenită un brand european după scrierea unor texte ca Fuck you, Eu.ro.Pa! sau Simfonia progresului. Toată furia strânsă de secole în femeile tratate ca cetățeni de rang inferior, discriminate, disprețuite, folosite, manipulate, mințite….. – completează, te rog, cititoare dragă, aceste puncte-puncte, cu propria experiență! – se strânge în acest spectacol-concert care transformă obiecte casnice în instrumente de produs muzică și zgomot: castroane, făcălețe, mături, chiar toaca sunt activate sonor. Complet neortodox într-un sens eliberator, care îl include și pe cel de revoltă împotriva bisericii, ca instituție cheie în fundamentarea societății patriarhale, spectacolul este provocator, în unele momente amuzant – un umor care vine din evocarea unor situații incredibil de injuste și la care râd din plin și bărbații – și devine mai mult decât un manifest. E generat din înțelegerea faptului că durează mult prea mult să-ți capeți drepturile cerându-le politicos și lăsându-te purtată cu vorba, prin urmare autoarea alege să lanseze o provocare la duel. Una dintre cele mai puternice scene este recitarea unei noi geneze, pe filieră feminină a istoriei triburilor, evocare a unui matriarhat pierdut în negura timpurilor.

Alte spectacole feministe în FNT 2023 au fost:

• O, dulcele meu pământ, scris, regizat și jucat de Corinne Jaber[4], care aduce spectatorilor nu gustul, dar mirosul Siriei, de unde artista provine, prin familia tatălui, și unde pleacă să-l caute pe bărbatul iubit. În timp ce gătește pe scenă mâncarea tradițională a poporului ei, învăluind spectatorii în mirosul mirodeniilor exotice, actrița ne amintește evocând persoane și întâmplări trăite de ea, dezastrul umanitar din Siria, trecut în planul doi al știrilor după ce alte războaie au izbucnit recente. Mirosul mâncării evocă sentimentul fragil al confortului cuprins în cuvântul ”acasă”, pierdut definitiv de mii și mii de oameni, dintre care foarte mulți copii.
• Exil, scris și regizat de Alexandra Badea. Citește cronica aici: https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/exil-la-tnb-povestea-societatii-romanesti-vazuta-prin-trei-generatii/
• Delfini, semnat de Adina Lazăr, pe propriile texte și textul lui Flavius Lucăcel, produs de Teatrul Municipal din Baia-Mare: o emoționantă elegie dedicată celor ”altfel” pe care „familia nucleară” îi ascunde sau îi respinge, sub presiunea perfecțiunii pe care societatea o pretinde de la cetățenii ei, și în lipsa unor rețele de susținere, pe fondul ipocriziei generale și a lipsei de curaj în asumarea propriilor vulnerabilități. Adică respingerea a ceea ce ne face umani.
• De ce am furat mașina de Wolfgang Herrndorf în regia lui Irisz Kovacs, produs de Teatrul German de Stat din Timișoara, povestea unor tineri aflați pe pragul trecerii înspre maturitate, o ultimă vară a copilăriei traversată cu candoarea inocenței, o inocență redată minunat cu mijloace teatrale, cu mult umor derivând din abordarea regizorală. Estetica spectacolului, similară cu aceea dintr-un alt excelent spectacol al regizoarei, 8 tați de Tina Muller, Teatrul de Stat Constanța, pare ea însăși venită dintr-un refuz al ”maturizării”, a se citi refuzul stereotipurilor teatrale și înlocuirea lor cu soluții ce par hand-made, construite autoironic și auto-minimalizator, dar extrem de evocatoare. Irisz Kovacs reconfirmă că este o voce fresh, atipică și organic inovatoare a regiei din România.
• La Academie, scris de Alexandra Felseghi și regizat de Andrei Măjeri, o producție a Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani – o comedie ”cu sufletul la ea”, plecată din interes real pentru lumea satului, aproape complet absentă de pe scenele românești. Spectacolul include o scenă ce aduce alături o ”divă” urbană, acum decăzută, și o văduvă dintr-un sat uitat de lume, fiecare vorbind despre ea în culisele unei scene improvizate pe care bărbații țin discursuri. Plasarea acestor mini-confesiuni în culisele spectacolului coincide cu poziția acordată de obicei femeilor și subliniază că, indiferent de scenă, în urban sau rural, a venit momentul să aruncăm o privire dincolo de discursuri, către realitățile ”din teren”.
• Visul, creație colectivă, Reactor de creație și experiment Cluj. Citește cronica aici: https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/visul-de-la-reactor/

Poate că acest articol lasă impresia că se simte un suflu feminist pe scenele teatrelor publice din România. Eu însămi trăiam cu impresia că în perioada post-pandemie a avut loc o migrare a regizoarelor care activau mai intens pe scena independentă din România înspre marile scene, iar cu ele își face loc și o tematică cu deschidere feministă. Ei bine, un studiu inclus în cartea pe care o pomeneam mai devreme, se bazează pe o comparație între stagiunea 2017-2018 și 2022-2023 pentru a demonstra, cu numere, că asistăm la o mișcare inversă! Criticul de teatru Iulia Popovici[5] calculează coeficientul de gen în repertoriile teatrelor publice din România (un număr de 17 teatre publice din toată țara, inclusiv teatrele naționale), numărând spectacolele semnate de regizoare[6] și ne demonstrează că egalitatea de gen este, din păcate, un deziderat care se îndepărtează, în loc să se apropie, în teatrul subvenționat de statul român european.

[1] Distribuția spectacolului: Lóránt Csatlós, Levente Dimény, Edit Firtos, Réka Fodor, Kocsis Anna, István Hunyadi, Gyula Kocsis, Enikő Kovács, Dávid Scurtu, Eduárd Szabó, József Szotyori, Noémi Tasnádi-Sáhy, Tünde Tóth, Ádám Tőtős, Cecília Trabalka. Echipa spectacolului: Regia: Gianina Cărbunariu, Scenografia: Irina Moscu, Mișcare scenică: Levente Dimény, Muzica originală: Cecília Trabalka, Light design: Cristian Niculescu, Traducerea în limba maghiară și dramaturgie de scenă: Kinga Boros.

[2] Scorpia neîmblînzită, producție a Teatrului Național din Cluj. Distribuție: Diana Buluga, Sânziana Tarța, Adrian Cucu, Irina Wintze, Patricia Brad, Radu Lărgeanu, Cecilia Lucanu-Donat, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru, Alexandra Tarce, Diana-Ioana Licu, Silvius Iorga, Irina Barbir.

[3] Un spectacol de Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Paul-Ovidiu Cosovanu, Daniel Chirilă, Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru.

[4] O producție Young Vic Theatre (Anglia), Théâtre de Vidy (Elveția).

[5] Iulia Popovici – Scurt excurs despre prezența femeilor regizoare în teatrul din România, în volumul Teritorii de recuperat. Teatrul prin lentile de gen, coord. Oltița Cîntec, editura Junimea, 2023, pg 64-86

[6] Câteva exemple de indici de gen în teatrele naționale, conform studiului semnat de Iulia Popovici: TN Cluj 28,5% in 2017-2018 si 25% acum, Teatrul Maghiar Cluj: 16,7% atunci, 0% acum; TN Iasi: 21,4% atunci, 0 producții noi semnate de femei acum; TN Tg Mures: 22% atunci, 20% acum; TNTimisoara: 32% atunci, similar acum. TNB stă mai bine acum fiindcă situația era dezastruoasă în stagiunea 2017-2018: doar o femeie, cofondatoarea companiei bulgare Sfumato co-semna un spectacol împreună cu soțul ei, nici o regizoare din România! În 2022-2023 din 84 de spectacole doar 12 sunt semnate de femei, deci 15%, majoritatea în urma preluării în repertoriu a unor producții din programul 9G la TNB, unde indicele de gen este 58,3 % în favoarea femeilor, semn că generațiile care vin din urmă vor produce o schimbare.