Singura vară de la POINT

Seară de ianuarie, ger și multă zăpadă înghețată. La POINT spectatorii își lasă hainele groase pe umerașe, iar apoi coboară spre subsolul în care își primesc perechea de căști. Cei mai mulți o țin în jurul gâtului ori în mână și își continuă conversațiile începute sus. Pentru că se sting luminile, conversațiile se încheie, iar toți intră în universul indicat, unul intim și întunecat. Ne aflăm în fața unei folii de plastic care ține loc de perete prin care se distinge o lumină, poate de la o lampă, lângă ceva ce pare un fotoliu. Mișcare. În căști îl auzim pe Aleksy (Serghei Chiviriga) care începe să spună pe un ton calm povestea mamei lui de 39 de ani față de care manifestă o ură incredibilă.

În vara despre care ne povestește adolescentul, el și mama sa pleacă într-o călătorie în sudul Franței, „cel mai frumos loc de pe glob”. Este locul pe care mama lui îl alege să fie ultimul în care trăiește cu adevărat. Terapeutică, întreaga descriere a mamei ajută spectatorul să empatizeze cu ea, cea nedreptățită, încă de la primele cuvinte. Ea este „urâtă, grasă și proastă”. Atât de proastă, spune el, că în urma divorțului de tatăl lui ea crede că a câștigat pentru că a rămas cu Aleksy. În realitate, tatăl îi ura pe amândoi și era, în sfârșit, liber. Singurul element pe care îl apreciază Aleksy la mama sa sunt ochii, pe care îi consideră nepotrivit de frumoși și verzi pe un chip urât ca al ei.

„Cortina” de plastic este ridicată, iar publicul este invitat în spațiul conștiinței lui Aleksy. Spectatorii aproape se aliniază în picioare de-a lungul pereților, nemișcați apoi, atenți la vocea din căști și la el, performerul care domină spațiul rece printr-o furie cumva resemnată. Spectatorii nu au scaune pe care să se așeze, ei sunt poziționați aproape de personajul performance-ului care trece printre ei. În timp ce spectatorii ascultă în căști povestea pre-înregistrată a lui Aleksy, el, Aleksy din performance trece printr-o serie de stări pe care le ilustrează muzica și proiecțiile video. Critica la adresa mamei lui continuă să crească în intensitate, iar povestirea despre drumul până în Franța parcă îi amplifică repulsia. În satul în care ajung, aproape imediat, mama devine o persoană nouă, poate cea pe care ar fi trebuit să o cunoască întreaga viață. Relația lor se îmbunătățește treptat, încep să se descopere unul pe altul și stau adesea la povești. Nu intră în detalii despre familia lor disfuncțională ori despre moartea surorii mai mici. Cu toate acestea, începe să o îndrăgească și să o accepte așa acum este.

Vara are o durată limitată însă, iar totul se schimbă atunci când devine cert că moartea va veni la finalul celor trei luni petrecute în Franța. Starea lăuntrică și disperarea dată de iminenta apropiere a morții sunt ilustrate de Aleksy prin multă culoare verde, precum ochii mamei. El pictează de după o folie de plastic și practic spectatorii văd doar silueta și spatele picturii, peste care se suprapun proiecții cu imagini de la marea pe care o îndrăgește atât de mult mama sa. Țigările neterminate aruncate furios, pictura haotică și proiecțiile (video: Ioana Bodale) de peste „pânza” pe care pictează alternează cu momentele în care Aleksy este letargic, aproape doborât de durere. Ochii verzi ai mamei sunt singurul punct prin care el poate pătrunde spre ea, singura amintire pe care o va păstra cu adevărat. „Oamenii care mor sunt mai frumoși decât au fost toată viața lor.” Spectacolul este extrem de intim, spectatorii ascultă în căști vocea lui Aleksy și devin martori ai urii, ai iubirii, iar apoi ai durerii lui, toate desfășurate pe parcursul unei singure veri. Din exteriorul căștilor se completează sunetul cu o muzică la fel de haotică precum mintea extenuată de sentimente puternice a personajului (sound design: Alexandros Raptis). Având în față o formulă pe cât de minimalistă pe atât de profundă, spectatorul este condus inevitabil către introspecție, iar emoțiile se pot citi clar pe chipurile tuturor.

Instalația performativă Vara în care mama a avut ochii verzi este conceptul Nicoletei Lefter care a preluat povestea centrală din romanul cu același nume al Tatianei Țîbuleac. Personajele ajutătoare din roman lipsesc din acest univers imersiv care este atât de bine conturat încât nu mai e nevoie de nicio altă completare exterioară. Producția de la POINT nu este ușor de digerat. Moartea este un subiect incomod la care nu se gândește nimeni până nu se apropie cu adevărat de ea. Finalul este lent și emoționant. Spectatorii își asumă tăcerea lăsată de Aleksy, iar apoi își șterg subtil ochii. Tacit, toți se uită în podea și pun cuminte la loc căștile, parcă temându-se de un contact vizual atât de curând după spectacol.

Text: Tatiana Țîbuleac

Concept: Nicoleta Lefter

Cu: Serghei Chiviriga

Video art: Ioana Bodale

Compoziții muzicale: Alexandros Raptis

Mișcare scenică: Silvia Calin

Photo credit: Alina Usurelu