Showcase: Căutări de sine materializate la Teatrul de Nord

În perioada 28 martie-2 aprilie 2023 a avut loc la Teatrul de Nord Satu Mare Showcase-ul organizat de cele două trupe componente: română (Mihai Raicu) și maghiară (Harag György). Trupele Teatrului de Nord au prezentat publicului local și criticilor de teatru din țară șase spectacole, dintre cele mai noi create (câte trei în fiecare limbă, existând bineînțeles și supratitrări). Microstagiunea a propus o plenitudine de teme de reflexie adresate tuturor categoriilor de vârstă. Disponibilitatea creatorilor spectacolelor, actorilor și a organizatorilor a generat un cadru onest de dezbatere.

Primele două spectacole ale Showcase-ului (Momo, al trupei Mihai Raicu, respectiv Csongor și Tünde, al trupei Harag György) au atras un public tânăr format în mare parte din copii curioși și dornici să descopere cele două lumi fantastice propuse de regizorii Diana Dragoș și Sardar Tagirovsky. Spectacolele ilustrează călătoriile fizice și spirituale ale personajelor, în căutarea sinelui. Totodată, în ambele montări se optează pentru spargerea celui de-al patrulea perete încă din prima scenă, oferind astfel (împreună cu jocul actoricesc) un sentiment de apartenență și chiar de prietenie spectatorilor. Modul în care spectacolele sunt jucate atât pe scenă, cât și în podul scenei, avanscenă, pe lângă aceasta (utilizându-se practic tot spațiul scenic), oferă reprezentațiilor un dinamism aparte (în pofida faptului că acestea durează destul de mult, iar timpul curge lent pe alocuri).

Momo este spectacolul atemporal dedicat visătorilor și tuturor celor ce au disponibilitatea ludică de a se lăsa imersați într-o călătorie spațială introspectivă și moralizatoare. Regizoarea adaptează romanul Momo scris de Michael Ende în anul 1973. Se abordează o sumedenie de teme serioase ce se împletesc treptat într-o manieră copilărească: granița dintre realitate-vis și ficțiune, consecințele nefaste ale poluării, consumatorismul specific capitalismului, efectele negative ale tehnologiei moderne, trecerea ireversibilă a timpului (timpul descris ca fiind averea noastră cea mai de preț). Echipa creatoare a ales să lumineze spațiul scenic exact cu cele două culori produse de constelația Casiopeea (ce devine personaj) pe bolta cerească: roșu și albastru.

În montarea Dianei Dragoș, Maestrul Ora, din Casa Niciunde este cel care controlează timpul și care o cheamă pe Momo în împărăția sa pentru a-i da sarcina de a salva lumea de efectele degradante ale tehnologiei și a le reda timpul înapoi oamenilor. El devine reprezentarea fuziunii dintre Gigi și Beppo, cei mai buni prieteni ai lui Momo, jucându-se astfel cu conceptele de tinerețe-bătrânețe și dând viață unei metafore. Regizoarea ne lămurește că, dacă oricare alt copil ar fi ajuns în Casa Niciunde, Maestrul Ora ar fi arătat complet diferit. Scena în care Momo ajunge la Casa Niciunde devine aproape hipnotică acompaniată de muzica lui Danaga. Momo „înțelege că timpul nu e linear ci ciclic, și că realitățile au loc concomitent”[1]. Sunetele m-au purtat parcă printr-un tunel, într-o altă dimensiune, potențând senzația de plutire prin universul infinit transmisă adesea de atmosfera spectacolului. Montarea sugerează totodată o simulare a ceea ce ar însemna lumea fără artă și deci fără teatru: „Nu mai simt nimic, sunt gol pe dinăuntru și nici nu mai pot inventa nimic”[2].

Spectacolul Csongor și Tünde are ca sursă de inspirație cel mai cunoscut poem romantic dramatic al literaturii maghiare, (inclus și în bibliografie pentru Bacalaureat). Un basm cu efect brechtian, un spectacol împânzit de simboluri ce s-a simțit ca un vis (neînțeles, colorat și tumultuos). Regizorul Sardar Tagirovsky crede (conform discuțiilor de după spectacol) că autorul poemului, Vörösmarty Mihály a fost predecesorul lui Carl Jung și al lui Sigmund Freud. Totodată, mărturisește că inițial s-a gândit să pună în scenă povestea sub forma unei nunți, apoi a unui circ, iar varianta finală le-a întruchipat pe ambele (unele personaje sunt îmbrăcate în rochii și costume elegante, iar altele în clovni). Spectacolul prezintă căutarea de sine a personajelor centrale, silite să lupte pentru a-și îndeplini iubirea aparent imposibilă având în vedere proveniența lor din lumi antitetice, paralele: cea terestră/umană și cea a zânelor magice.

Elementele scenografice au creat un mediu fascinant pentru copii: scena rotativă, trucurile cu eșarfe roșii specifice clovnilor, ploaia de confeti, mingile de ping-pong ce cad din tavan, mărul de aur râvnit de toată lumea, camera de filmat suspendată, oglinzile cu dublă reflexie. Chiar dacă de la un moment dat publicul nevorbitor de limba maghiară a avut dificultăți în a citi titrările aflate prea sus și pe un fundal nepotrivit, acesta s-a putut bucura de estetica propusă de regizor și aventurile lui Csongor, care se întâlnește cu tot soiul de adversari și obstacole.

Nuntă în Oaș este radiografierea modernă a obiceiurilor Tării Oașului în viziunea Ancăi Munteanu și a lui Cristian Ban, un spectacol ce a stârnit reacții din partea celor ce au simțit că nu sunt reprezentați corespunzător. O întâmplare bizară a avut loc atunci când Cristina Milea (cea care a realizat costumele oșenești) a vrut să cumpere de pe internet o ie tradițională pe care s-o modifice și pe care să o poarte personajul central feminin, însă posesorul acesteia, aflând care este scopul cumpărării iei, a refuzat să i-o vândă. Astfel, migăloasele costume au trebuit create de la zero. Montarea propune o serie de teme tabu mai ales în spațiul tradițional românesc (cu care este greu să nu empatizezi): traumele trans-generaționale, nevoia pregnantă de afecțiune (relațiile de familie), românii nevoiți să lucreze în străinătate, căutările tinerilor (din punct de vedere educațional și profesional), dorința de a acumula (avere), dar mai ales condiția femeii în societate (în special în cea rurală) percepută doar ca soție și mamă.

Conform actorilor (care au declarat că s-au distrat copios la repetiții, fapt reflectat în reprezentație), piesa a fost modificată considerabil pe parcursul procesului de lucru la scenă (mai ales din cauza fragmentelor ușor teziste prezente în ea). Dintr-un personaj ce avea inițial o singură scenă, Tanti Anica devine aproape omniscientă și omniprezentă, intervenind în discuții cu știri, comentarii, zicale din străbuni, dar și expresii moderne în engleză (toate transmise cu ajutorul unui microfon ce-i devine prieten). Monologul despre Milano, respectiv dansul mirilor sunt de asemenea două momente improvizate de actori. Publicul diversificat de data aceasta, a părut deopotrivă amuzat și emoționat.

Woyzeck reprezintă o montare inedită de teatru-concert a piesei cu același nume (scrisă de Georg Büchner în anul 1837) în regia lui Albu István. Regizorul observă asemănări majore între subiectul piesei și celebrele cântece ale formației de „metal-industrial” Rammstein, astfel că alege să le intercaleze printre scenele dramatice. Scenografia complexă (ce conține la rândul ei mult metal) reprezentare fidelă a unei scene de concert rock, amintește de cea a musicalului Rent (2019). Fumul dens potențează atmosfera apăsătoare resimțită. Actorii primesc și rolul de muzicieni (unii dintre ei formând o trupă și în realitate), fiind utilizate o serie de instrumente: pian, vioară, violoncel, chitară, tobe (aflăm ulterior că actorul-toboșar a învățat să cânte special pentru spectacol). Publicul, la fel de diversificat ca la Nuntă în Oaș, a ținut ritmul dând din cap sau chiar fredonând versurile.

Singurul personaj care îl ascultă, îl înțelege și îi oferă afecțiune necondiționată lui Woyzeck este Andres (de asemenea el nu se întâlnește niciodată cu celelalte personaje). Regizorul alege, spre bucuria tuturor, ca Andres să fie un câine, Ciobănesc german (prietenul cel mai bun al omului). Personajul feminin (apreciat de câteva voci pentru faptul că, nu a fost excesiv de senzual, ca în alte montări ale piesei) se putea bucura de o reprezentare mai amplă, mai în profunzime. Este evidențiat faptul că, toate personajele masculine sunt dereglate psihic: îl manipulează și batjocoresc pe Woyzeck, trag focuri de armă nejustificate, iar finalul apoteotic constă în demontarea de către un nebun a unei păpuși de jucărie utilizată până atunci drept bebelușul bărbatului și al Mariei. În timpul procesului se evocă motivul singurătății. Gestul curajos evidențiază faptul că Woyzeck nu este singurul ce suferă consecințele nefaste ale nedreptății lumii în care trăiește (una săracă și periculoasă).

Freetime semnat de Gian Maria Cervo și Frații Presniakov, în regia lui Nicola Bremer a fost probabil cel mai controversat spectacol al Showcase-ului. Un spectacol despre realități paralele, așteptări, anxietate, care tulbură, incomodează, dar te fac și să-ți conștientizezi și chiar regândești condiția. Gian Maria Cervo mărturisește că procesul de scriere al acestei piese a fost unul dintre cele mai amuzante și că, împreună cu Frații Presniakov, a apelat mult la brainstorming (fiecare scriind câte o scenă, apoi schimbându-le între ei și rescriindu-le). O parte dintre scene sunt inspirate din viața dramaturgului. Fiecare are sensul propriu, chiar dacă inițial par că n-ar avea prea mare legătură; unele fiind construite tradițional, iar altele sinaptic.

Proiectul provoacă publicul la introspecție în legătură cu propriile valori, abordând tematici importante precum: migrația și dezrădăcinarea, relațiile homosexuale și iubirea imposibilă, inteligența artificială și potențialele consecințe ale evoluției ei, societatea europeană (utilizându-se, citez „bârfe internaționale”). Singurele personaje reale sunt Florin și oamenii de știință (prietenii săi). Celelalte par a fi mai degrabă niște instanțe și tipologii căutate și create de mintea bărbatului (de exemplu polițista însărcinată este imaginea maternă ce ajunge să-l mângâie și să-l trimită la școală pe Florin). Conform creatorilor, spectacolul este menit să fie lipsit de coerență pe alocuri, precum un coșmar. Efectul de reverie (subliniat de proiecțiile inedite, ca niște holograme și de luminile colorate), împreună cu atemporalitatea acută (sugerată prin salturi în trecut și modificarea vârstelor personajelor) au fost evocate pe tot parcursul reprezentației. Este deci, coșmarul unui om ce nu mai face față tuturor cerințelor oamenilor din jur și ale societății; astfel, simte că este rupt în bucăți/fragmentat. Personajul central, Florin, caută ieșirea din acest labirint năucitor, caută liniștea și contopirea tuturor fragmentelor vieții sale (imagine puternic ilustrată la un moment dat printr-o proiecție reprezentând toracele lui separat de restul corpului). Brutalitatea și intensitatea emoțiilor resimțite de acesta se regăsesc și în scenografia cubică, colțuroasă, din materiale dure (trei rame mari de cub). Inspirația majoră a dramaturgului au fost eroii Renașterii italiene ale căror corpuri au fost sfârtecate. A se vedea pictura Deposition from the cross (în care trupul înnegrit a lui Iisus este pe jos, sugerând momentul în care sângele începe iar să curgă prin vene, reînvierea). De aici și imaginile cu „zombie” ce execută mișcări sacadate și nenaturale ilustrate de actori. „Sufletul este corpul”, a afirmat Gian Maria Cervo sintetizând intenția sa.  Regizorul Nicola Bremer a mărturisit că, montând cu exactitate textul original, nu ar fi adăugat nici o plus-valoare acestuia, astfel că cea de-a doua parte a spectacolului este construită integral de el, fapt vizibil prin reducerea textului și înlocuirea acestuia cu metafore vizuale și dinamice (inclusiv mișcări de dans). Din cauză că producția conține cuvinte obscene și imagini explicite, dar, îndrăznesc să spun, și din cauza tematicii gay abordate (în continuare un subiect tabu în România), la pauză au părăsit sala destul de mulți spectatori revoltați (majoritatea în vârstă). Cei ce au rămas, au aplaudat la final, fascinați, în picioare.

[1] Site-ul oficial al Teatrului de Nord Satu Mare, pagina spectacolului MOMO; https://www.teatruldenord.ro/spectacol/928/MOMO

[2] Fragment extras din textul reprezentației