Shakespeare, partea feminină

”Femeile au inima mai mică”, spune la un moment dat ducele Orsino în A douăsprezecea noapte, fără să știe că vorbește chiar cu o femeie, deghizată în bărbat care îl slujește și, în același timp, îl și iubește, cu o iubire care va reuși să răstoarne neîncrederea lui în femei și să-l seducă în cele din urmă, conducându-l spre un final fericit. Spectacolul Nonei Ciobanu de la Teatrul Mic cu celebra piesă a lui Shakespeare pune un interesant accent pe prezența feminină, sporind-o prin distribuția atipică, curajoasă: nu numai Viola e deghizată în bărbat aici, ci și Sir Toby este excelent jucat de actrița Oana Albu, iar bufonul Feste devine o prezență mai complexă decât de obicei grație Oanei Pușcatu care îi aduce pe lângă ambiguitatea de gen un plus de muzicalitate surprinzătoare și emoționantă pe tot parcursul spectacolului, dar mai ales în finalul care împacă lucrurile, dar lasă loc pentru melancolie și meditație prin song-ul scris de Vasile Șirli cu multă vreme în urmă.

Valentina Popa și Alexandru Voicu Foto: Bogdan-Catargiu

Ca să fim corecți, există și un surprinzător travesti invers în spectacol: rolul Mariei, camerista Oliviei, e jucat de Radu Zetu, care rezistă bine tentației de a îngroșa partitura care i s-a încredințat, reușind o prezență echilibrată, convingătoare. Foarte buni sunt și ceilalți actori din distribuția bine ținută în mână de regizoare: Valentina Popa în rolul Olivia, Cezar Grumăzescu în Orsino, Marian Olteanu în Sebastian, Alina Rotaru în Viola travestită ca Cesario, Adrian Brădean ca Sir Andrew (uneori exagerat caricatural), dar mai ales Alexandru Voicu, o apariție deosebit de reușită în rolul întotdeauna ofertant al lui Malvolio, curteanul oportunist pedepsit prin istețimea Mariei.

Spectacolul e deopotrivă atemporal și contemporan, prin dimensiunea vizuală impregnată de proiecțiile video care animă spațiul și îl fac să pară mai mare decât este în realitate (autori proiecții Peter Kosir și Nona Ciobanu, real time 3D mapping Costin Olaru). Dar așa ajungem și la partea mai puțin reușită a acestei producții care ar fi putut să fie una remarcabilă dacă nu ar fi fost permanent sufocată de spațiul insuficient al scenei înjumătățite a Teatrului Mic. Scenografia gândită tot de regizoare, e înghesuită și în unele momente devine nefuncțională din lipsă de spațiu de manevră pentru multitudinea de schimbări cerute de succederea scenelor piesei în locuri diferite. Scenografia încearcă soluții, cum ar fi construcția multifuncțională din prim plan – cu rol de corabie nesigură la început, de spațiu de suferință pentru Orsino, respectiv Olivia, de loc de chefuit pentru Sir Toby și Sir Andrew, etc. Dar folosirea scărilor și rampelor mobile nu e mereu funcțională, induce un aer de improvizație (chiar periculoasă pe alocuri, acestea fiind manevrate de actori) și amplifică senzația de înghesuială din scenă.

Foto: Bogdan Catargiu

Evident, e greu de spus ce tip de scenografie ar fi putut să rezolve problemele puse de cunoscuta piesă shakespeariană, când spațiul rămas pentru creativitate la Teatrul Mic e mai… mic decât niciodată. Cum să montezi mari spectacole pe jumătate de scenă? Și cum să propui un repertoriu coerent numai din mici spectacole pe scene mici, cu doar câteva duzini de spectatori (maxim 77 într-o sală, maxim 60 în cealaltă, închiriată)?

Lărgind aria de chestionare, îi mai pasă cuiva ce anume și cum anume se joacă la Teatrul Mic de când a fost închisă – se pare că arbitrar, fără sens – clădirea principală cu sală mare, în urmă cu șase ani? O decizie legată de clădirea unui teatru are efecte asupra conținutului repertorial al acestuia, e un adevăr care pare evident, dar care, din păcate, nu e tratat ca atare de către ordonatorii de credit ai acestei instituții.

Dacă în cazul femeilor zicerea lui Orsino evocată în deschiderea articolului nu se dovedește adevărată, ba chiar e contrazisă în finalul piesei, în ceea ce privește Teatrul Mic se poate spune că, de când și-a pierdut sala, acesta chiar are, din păcate pentru toată lumea, artiști și spectatori, o inimă mai mică.