Școală, cum naiba vrei să cresc

E refrenul cu care m-am trezit în cap după ora de aritmetică a violenței de la premiera Lecției de Eugène Ionesco semnate de regizorul Bobi Pricop la Teatrul Național Craiova^[1] (7 septembrie 2024). Versurile cântecului îmi par pandantul muzical al spectacolului craiovean, citit de regizor ca satiră macabră a ineficienței agresive a sistemului educațional.  O propunere regizorală sincronă cu începutul de an școlar, care reiterează criza învățământului și a rezultatelor lui, translând tema consacrată a dictaturii în mediul educațional.

Decorul butaforic, bidimensional, imaginat de scenografa Oana Micu, calchiază cărțile pentru copii cu desene mobile, în care un strat de hârtie tăiată pe conturul obiectelor și personajelor se poate deplasa pe suprafața foii sugerând animarea poveștii. Imaginea scenei are aparența unui desen animat în care personajele se prezintă ca fantoșe ale unor duble tipologii: profesorul, asistenta și eleva din școală, respectiv tatăl, mama și copilul corespunzător educației în familie. Lecția lui Ionesco devine un desen animat în care lecția violenței e predată cu zâmbetul pe buze, situațiile (non)comunicării celor mai banale idei o iau razna, sfârșind prin desființarea elevului, iar crima are valoarea simbolică a corigenței din catalog și a pedepsei corporale. În spectacolul lui Bobi Pricop criza limbajului golit de sens e simptomul eșecului metodelor educaționale în școală sau în familie. De altfel, povestea deformării prin educație e livrată din punctul de vedere al elevei, ceea ce justifică și apelul la imageria și gestica infantilă, care plasează de la început tema educației într-o convenție simbolică. Comicul se naște din raportul personajelor cu butaforia scenei. Astfel, ușa apartamentului, pe care scrie Homeschooling Ionesco, are o ferestruică laterală prin care eleva va privi în timp ce așteaptă să intre la oră, ocazie de mici grimase hilare, împrumutate din recuzita personajelor animate. Mimica ei e amplificată savuros în scena calculelor aritmetice, ca reacție la aplombul rece al profesorului, dublat de complicitatea distantă a asistentei. Încă de la intrarea actorilor, fundalul sonor imaginat de Eduard Gabia transmite o tensiune difuză. Pornind de la o discretă melodie luminoasă, în ton cu pereții roz ai sufrageriei profesorului, se disipă treptat sunetul neliniștitor al spațiului vag amenințător, care va amplifica subliminal tensiunea scenelor.

Spectacolul „Lectia”. Credit foto: Volker Vornehm

Scena studio închide între pereții camerei apartamentului un univers agresiv, sugerat cromatic de culori tari, care trec de la roz la galben, albastru și roșu, urmărind evoluția lecției despre supunere și anihilare. Traforul de carton al fotoliilor, lămpii și perdelelor (deplasate pe șină) vor ceda locul, în scenele următoare,  balaurului-scorpion și valurilor lui Hyroshige, păpușilor de hârtie desenate în stil grafic japonez, ce exemplifică în mica scenă în scenă a teatrului de păpuși lecția ridicolă de lingvistică. De altfel, și orașul vizibil în fereastra imaginară din fundalul camerei – șoseaua ce urcă spre soarelele agățat pe muntele Fuji – citează același reper grafic nipon și plasează acțiunea în convenția desenelor manga. Tot de acolo se inspiră și imaginea alb-negru a capetelor și costumelor personajelor: capul ras al profesorului interpretat cu falsă condescendentă de Sorin Leoveanu, eleva Raluca Păun cu codițe și pistrui, îmbrăcată într-o rochie neagră cu guler alb. E memorabilă și apariția malefică a Iuliei Lazăr – Marie, cu șerpii șuvițelor negre lipite de cap, rochia neagră și accentul cizmelor roșii peste genunchi, ca sugestie a băii de sânge, al cărui nivel crește pe podeaua sufrageriei cu fiecare nouă victimă. Scena crimei e anticipată de traforul picăturilor de sânge ce par să se scurgă din tavan și de desenul chipului victimei cu gura deschisă – durerea de dinți ca semn al insuportabilei presiuni a metodelor pedagogice- ce se mistuie în flăcările albastre (de cerneală?) ale iadului educațional. În acest parodic decor horror crima e simbolică, victima rămâne așezată pe scaun, moartea e o convenție, o alegorie a efectelor educației asupra elevului. De vreme ce  tot spectacolul crește cu surdina pusă pe violența profesorului, iar eleva moare simbolic, sub presiunea mijloacelor absurde de transmitere a cunoașterii, gradarea replicilor profesorului „Nu mă-ntrerupe! Nu mă scoate din sărite că nu ştiu ce fac!”, „Gura! Dacă nu taci, îţi crăp capul!” sau „Nu-nţelegi că-ţi vreau binele, ce dracu’?” traduc sensul lecturii regizoare concentrate pe satira sistemului și a autoritarismului agresiv al educatorilor.

Spectacolul are durata și ritmul unei lecții. Debutează lent, aparent optimist, și se încarcă difuz de o tensiunea insuportabilă, ce culminează cu desființarea previzibilă a elevei. Gesturi mici, reținute, livrează satira situației: Raluca Păun oferă delicioase comentarii nonverbale la explicațiile absurde ale profesorului, Iulia Lazăr ține în echilibru o complicitate malefică, iar Sorin Leoveanu în gestica mută a manipulării restituie noncomunicarea structurală a sistemului. Regia se concentrează pe detaliile de joc transmise cu finețe de cei trei actori: calmul rece al violenței reprimate a profesorului; pervertirea treptată a naivității elevei în disperarea neputinței victimei prinse în capcana sistemului. Un sistem care perpetuează eșecul educațional și produce victime pe bandă rulantă, căci la poarta profesorului o nouă elevă se pregătește să sune și procesul se reia, identic de la o generație la alta. Pleci de la Lecția craioveană cu o neliniște, alimentată de gândul că educația fără atenție și interes pentru copil/elev naște generații pierdute.

^[1] Vezi  https://tncms.ro/spectacole/lectia-2/