După o perioadă destul de lungă în care părea că vremea ”marilor spectacole” a trecut, mari la propriu, dar și la figurat, am văzut în această stagiune două producții care au ambiția unui suflu epic, sprijinit pe o distribuție numeroasă cu partituri consistente și soluții regizorale memorabile. Poate că nu întâmplător, ambele spectacole au fost produse de teatre a căror istorie se sprijină pe acest model, supranumit uneori ”teatru de artă” – Teatrul Național și Teatrul Bulandra, teatre care au resursele financiare și umane pentru asemenea creații. Spectacolul de la TNB, Repetiție pentru o lume mai bună, pleacă de la un roman recent apărut, remarcat de critică și nominalizat printre cele mai bune scrieri ale anului 2022 la Premiile Observator cultural. Autorul, Mihai Radu, a făcut și adaptarea, însă umăr la umăr cu Ionuț Sociu, care are mai multă experiență în acest departament (a mai adaptat/rescris/co-adaptat pentru scenă piese ale clasicilor greci pentru spectacolele Medeea’s Boys, Pata oarbă, ambele regizate de Andrei Măjeri).
Romanul Repetiție pentru o lume mai bună e o carte care te bagă într-un shaker și te dă de toți pereții lui, însă fără să te scoată cocktail de acolo. După atâta sarcasm picurat pagină de pagină în descrierea vieții de zi cu zi, te simți ca dat pe răzătoare, dar finalul te mai liniștește cumva, certificând că e vorba de povestea – scrisă bine de altfel – a încă unui bărbat care fuge de viață ca de umbră lui, fuge de iubire, fuge de responsabilitate, fuge de familie, și mai ales fuge de moarte, căreia chiar nu mai ai ce replică să-i dai, oricâte cuvinte ai avea la tine. Cu toată ironia lui despre efectele terapiei asupra omului modern – fiindcă, nu-i așa, un “bărbat adevărat” nu face terapie, el doar o privește de sus pe femeia ai cărei nervi i-a distrus și râde superior pentru că Ea crede că terapia ajută – Mihai Radu își găsește în scris propria lui formă de terapie. Iar noi, cititorii, fie că am ales sau nu asta, luăm parte la terapia lui de grup. Măcar de-ar ajuta.
La o privire mai atentă e vorba de o carte destul de misogină, descrierile fostei soții, ale iubitei de ocazie, ale asistentei pe care o angajează să aibă grijă de tatăl lui, sunt făcute din balconul unei superiorități tipic masculine: femeile sunt ironizate pentru empatia lor, pentru nevoia de dialog, pentru că cer responsabilitate din partea masculului care a procreat împreună cu ele, ba chiar și pentru că îi sugerează că tatăl mort ar trebui bărbierit și așezat pe masă “creștinește”. Singura care nu are parte de ironia autorului este fiica lui, Lavinia, pe care o iubește, fără să înțeleagă prea bine de ce ea este rece cu el și nu-i vorbește. Veșnica, sfânta nedumerire a bărbatului în față urmărilor produse de propriile-i fapte. Romanul are umor, însă unul condensat până când devine sarcasm coroziv.
Este partea care iese mult mai bine în spectacol, regizorul Radu Afrim dezvoltând sugestiile comice, ba chiar expandându-le ca în cazul transformării prietenilor lui Paul. Alter ego-ul romancierului (Marius Manole) într-un cuplu cu valențe caricaturale și elemente suprarealiste, excelent interpretat de Emilian Oprea și Ciprian Nicula într-un tandem atent coregrafiat (autoarea momentelor coregrafice – Flavia Giurgiu). Un alt personaj comic, Cordoș, rol de compoziție creat excelent de Emilian Mârna, devine firul de legătură cu alte spectacole afrimiene, în care apar asemenea ființe în afara timpului, simpatice dar neliniștitoare în același timp, provocând râsul prin accentul lor ardelenesc și mișcările ticăite, dar generând și o teamă existențială, prin simpla lor prezență caraghioasă și emoționantă. Comicul afrimian apare și în cazul transformării la feminin a personajului Primarului corupt care încearcă să-și împingă în față nepoții în proiectul artistic pus la cale de eroul romanului. În varianta lui feminină (Natalia Călin), acesta e chiar mai agresiv și mai venal, dar scena în care Primărița e pipăită și bruscată de prietenii lui Paul e doar deplasată, nu și comică. Prezența femeilor din viața lui Paul, mai ales a fostei lui soții Mădălina (Mirela Oprișor), e pronunțat terestră, caracterul mundan al aparițiilor lor intrând în contrast cu prezența aeriană a lui Paul, care pare să treacă prin viață ca norii pe cer. Simpatia regizorului e permanent cu el, și împotriva celor care îl tulbură din această plutire, încercând să-l aducă cu picioarele pe pământ. Ce e de făcut acolo, pe pământ? pare să se întrebe și regizorul, prin intermediul protagonistului.
Unele personaje trec și ele la fel ca norii prin povestea din scenă: simpatic și patetic este Dinu flautistul (Istvan Teglas), actualul iubit al Mădălinei, lipsită de contururi este Patricia (Crina Semciuc), femeia cu care se întâlnește uneori Paul pentru sex. Din alte lumi apar prin zoom fiica înstrăinată a lui Paul, Lavinia (Cătălina Mihai) și sora lui abuzată de tatăl lor, acum stabilită în Australia (Irina Movilă), prezențe exclusiv digitale, nu tocmai bine integrate în scenariul general al spectacolului. Un moment frumos în sine și presupunând un efort remarcabil din partea actriței Raluca Aprodu este dansul dezlănțuit al asistentei care îl veghează pe tatăl muribund, dans profund erotic, extins la întreaga casă, dar care nu intră în coerență cu celelalte apariții ale personajului, nici cu povestea generală, adăugându-se cel mult la dimensiunea fantastică dezvoltată de regizor în spectacol, dimensiune care nu există în carte.
Întreg spectacolul este, de altfel, în ceea ce are el mai bun, rezultatul unei distanțări de realismul sarcastic al romanului, completat – în cele mai multe cazuri benefic – de imaginația regizorului, care adaugă o dimensiune în plus poveștii, investigând natura onirică, delirantă, a relației dintre tată și fiu descrise în carte. Textura acestei povești e îmbogățită vizual de imagini remarcabile, cum este cea cu care începe spectacolul, în care îl vedem pe protagonistul Paul (Marius Manole) în planul îndepărtat al scenei mari, o siluetă minusculă într-un spațiu imens, simbol al ființei copleșite de trecerea prin viață, rătăcire și mai evidentă în plină criză middle-age. Urmează o altă imagine memorabilă, cea a mamei care trage o casă întreagă după ea, imagine-fundament oferind rama unui tablou care se va umple apoi scenă după scenă (scenografia Irinei Moscu se joacă abil cu planurile și volumele). Investigarea prezenței mamei (aceeași Natalia Călin, schimbând impecabil registre opuse) în viața fiului e continuată într-o altă scenă simbolică, a plecării ei transcontinentale, amestecând planuri diferite, real și imaginar, pentru a fixa, ca într-un insectar spectaculos, emoțiile greu de împărtășit ale unor oameni dintre cei mai obișnuiți. În unele scene proiecțiile completează fericit scenografia, dar adaugă și relief stărilor personajelor, pe care le cunoaștem astfel mai bine (videomapping Andrei Cozlac). De altfel, spectacolul se înscrie precis în aria de investigație binecunoscută a regizorului Radu Afrim, a cărui lume se suprapune interesant peste cea a romanului, colorând-o și impregnând-o cu imagini puternic evocatoare, dar și transformând cinismul personajului principal într-o melancolică apatie, tulburată de scene suprarealiste, foarte pregnantă din punct de vedere teatral.
Platonov – seisme existențiale
O altă variantă de insectar al emoțiilor umane e oferită la Bulandra de Platonov-ul cehovian regizat de Theodor Cristian Popescu pe baza rescrierii dramaturgului britanic David Hare, tradusă în românește de Irina Velcescu. Un studiu reușit grație distribuirii inspirate a unor actori aflați în punctul de climax al posibilităților lor dramatice – Șerban Pavlu în rolul titular, Rodica Lazăr în Anna, Anca Androne în Sofia, Oana Tudor în Sașa (Sofia și Sașa sunt jucate și de Daniela Nane, respectiv Silvana Negruțiu în paralel, dar din păcate nu am văzut și această distribuție), Marius Chivu în Bugrov, Constantin Dogioiu în Nikolai – Platonov, ”piesa fără nume” a lui Cehov înregistrează micile și mai marile seisme existențiale traversate de un grup de moșieri prinși de tumultul schimbărilor istorice care încă nu-i ating, dar ale căror ecouri le simt. Dintre toți, Anna e cea mai cultivată, cea mai inteligentă și hotărâtă, prin urmare cea care percepe cel mai acut curgerea fără sens a timpului lor, așa cum se află în centrul grupului care gravitează atras de frumusețea și eleganța ei. Neinteresată de averea unora dintre pețitorii ei, scârbită de grobianismul altora, ferindu-se să-și piardă libertatea de văduvă printr-o căsătorie care ar salva-o financiar, Anna se simte liberă să aleagă, dar tragedia e că nu are prea multe opțiuni, prin urmare îl alege pe Platonov, preferând ratarea în locul mediocrității. Cel puțin el ar fi putut deveni ceva… dacă căsătoria cu Sașa și apoi copilul nu ar fi devenit pretexte pentru căderea în inerție și blazare. Amestecul de farmec rezidual, umor de salon, zațul trecutelor călătorii și studii în străinătate, acel pic de viață rămas în el – foarte bine adus la suprafață de un alt Șerban Pavlu decât cel care apare în multe seriale românești, un actor de teatru, cu greutate în scenă, capabil să traverseze stări contradictorii – îl fac pe Platonov atrăgător și pentru Sofia, proaspăt căsătorită cu fiul Annei, care l-a cunoscut cândva și îi păstrează o amintire specială. Dar Platonov nu e capabil de a face un pas decisiv, nici Anna și nici Sofia nu îl pot scoate din confortul inerțial în care zace, prin urmare el devine sursa nefericirii tuturor femeilor din viața lui, inclusiv, sau poate mai ales, a soției Sașa. David Hare se concentrează, în rescrierea lui după Cehov, pe descrierea ”efectului Platonov” asupra figurilor feminine diferite și complementare care intră în contact cu acest bărbat arătos, dar gol pe dinăuntru. Iar regizorul Theodor Cristian Popescu continuă direcția dată de dramaturg și face din aceste femei, în special din Anna, adevăratele protagoniste. E un prilej și pentru proaspăt absolventa secției de actorie a UNATC, Ana Radu, să se remarce în rolul Maria căruia îi dă neașteptate dar foarte oportune accente contemporane, cu trimitere la recentele dezbateri despre abuz și hărțuire, discursul ei împotriva lui Platonov devenind un mic manifest feminist afirmat cu intensitate, care nu rămâne neobservat în spectacol.
În spațiul desenat de Cosmin Ardelean, planul scenei apare ușor înclinat și devine loc al întâlnirii, pajiște sau salon, e mai puțin important, forța lui vine din felul în care se instalează în el personajele, în special gazda. Anna se face comodă, își scoate pantofii, se întinde ca și cum ar face plajă sau la picnic, e sigură pe ea și pe frumusețea ei, subliniată excelent de costumele elegante create de Maria Miu, și îi tachinează provocator pe bărbații din jur. Scaunele și alte mici obiecte, printre care o pisică de porțelan foarte colorată, sparg monotonia spațiului. În scena finală, acesta va fi umplut cu sticle de culori diferite, aglomerare spectaculoasă simbolizând legătura creată între Platonov și Anna, prin amortizarea sentimentelor, în seri lungi umplute de conversație și alcool. O durere profundă, aceea de a nu știi cum să-ți trăiești viața fără să o ratezi, durerea contemplării propriei neputințe de a acționa, conștientizată în timp ce te uiți cum îți trece timpul prețios, este ceea ce îi aduce împreună mai mult decât atracția sexuală. Când suferă de această durere, cei doi nici nu mai sunt bărbat sau femeie, ci doar oameni, fragili și vulnerabili. E meritul regizorului acela de a fi lucrat în profunzime cu actorii, pentru a defini scenic reperele inefabile ale acestor trăiri interioare.
Spectacol de stare, sprijinit pe actori care sunt stâlpii săi de susținere, puțin prea lung ca întindere, dar foarte frumos la privit, Platonov se înscrie firesc în repertoriul de la Bulandra, care a produs pentru spectatori, în cele mai bune vremuri ale sale, în mod programatic, tocmai asemenea pretexte de ieșire din actualitate și de plonjat în adâncimile existențiale.
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide