Realitatea înțeleasă pe jumătate

În ciuda tuturor piedicilor pe care situația actuală le pune artiștilor independenți, unteatru se încăpățânează să supraviețuiască. Momentan, el e puțin diferit. Nu mai avem parte de liniștea aceea din sala de spectacol care așteaptă nerăbdătoare primele cuvinte ale actorilor. Dacă întinzi mâna, nu mai poți simți energia de pe scenă, ci doar ecranul rece al televizorului sau al laptopului. Toate lucrurile cu care sunt impregnate sălile de teatru dispar. Dar ceea ce rămâne este emoția. Tot ce îți cere teatrul în perioada aceasta este un pic de deschidere.

Mai sunt, la aproape un secol și jumătate de la publicarea comediilor lui Caragiale, eroii acestora exponenți ai unor categorii sociale cu care spectatorul contemporan se poate întâlni și în afara sălii de teatru? Permanenta actualitate a pieselor caragialiene este recunoscută și readusă în discuție cu fiecare nouă montare a textelor care l-au consacrat în dramaturgia românească. Totuși, își păstrează personajele relevanța atunci când sunt scoase din universul imaginat de autor și plasate într-o istorie recentă, mult mai cunoscută și mai accesibilă publicului din zilele noastre?

„Conu Leonida față cu reacțiunea”, farsa într-un act a lui Caragiale, este tridimensionalizată pe scena de la unteatru. Prin intermediul transmisiunii live am făcut cunoștință cu Efimița și cu soțul ei, Conu Leonida, dar și cu o „reacțiune” care, în montarea lui Florin Liță, ia forma Revoluției din ’89. Într-o continuă fugă de realitatea înțeleasă pe jumătate, cei doi se afundă în prăpastia generată de o permanentă suspiciune nejustificată și de o viziune obtuză asupra schimbărilor sociale. În cazul spectacolului de la unteatru, regizorul alege să privească empatic spre vulnerabilitatea celor doi eroi ai lui Caragiale. Acolo unde dramaturgul critică și condamnă, regizorul vine și analizează complexitatea intrinsecă a personajelor, aducând în fața publicului un Leonida și o Efimița mult mai apropiați de realitatea noastră. În spatele oamenilor simpli se ascund mecanisme complicate  – acesta pare să fie punctul de plecare al spectacolului. Acolo unde, în textul inițial, coexistau satira și tipurile umane aproape caricaturizate, am perceput în spectacol un îndemn la înțelegerea mai profundă a personajelor și a modului în care ele gândesc. Iar această analiză amănunțită a configurației protagoniștilor lui Caragiale se face de la exterior spre interior, Florin Liță venind cu propunerea unei explorări atente și imersive, care începe cu spațiul în care cei doi trăiesc.

Întunericul camerei este străbătut de lumina slabă a unei lămpi cu abajur care atârnă din tavan, deasupra unei mese acoperite cu o mușama cu model floral. În liniștea nopții răsună un radio vechi ținut, cu băgare de seamă, la capătul patului în care sforăie cineva. Într-un cui atârnă o sacoșă de rafie. În alt cui – un tablou înclinat, cu rama groasă, aurită, reproducere după vreun  tablou de Grigorescu sau Tonitza. Pe un perete tronează carpeta cu scena Răpirii din serai. Decorul reconstituie, până în cele mai mici amănunte, imaginea devenită clișeu a unui apartament specific perioadei comuniste, desuet și îngrămădit, în care fiecare bibelou își are locul special, chiar și peștele din sticlă pus deasupra milieului de pe televizorul cu antene. Totuși, în cazul montării de la unteatru scenografia semnată de Răzvan Bordoș nu mai are un scop pur estetic, de reconstituire a unei imagini cu care fiecare dintre noi s-a obișnuit, ci devine un mic laborator de redescoperire a traiului în mrejele comunismului și, de asemenea, mijloc de studiu al personajelor. Căci, în cazul acestei montări, lumea Efimiței și a lui Conu Leonida se lasă descoperită numai în momentul interacțiunii acestora cu spațiul în care conviețuiesc, decorul servind, mai degrabă, drept oglindire a universului interior al personajelor. Sărăcia exterioară, manifestată printr-o aglomerare bezmetică de obiecte ieftine, îngrămădite într-o cămăruță de mahala, se reflectă în profundul gol sufletesc al celor doi.

Pentru cei familiarizați cu textul lui Caragiale, Ionuț Grama propune un Leonida cu o carismă aparte. Da, el rămâne la fel de ignorant, emite tot felul de ipoteze despre Garibaldi, Papa de la Roma, democrație și imaginatele ei avantaje și pretinde că înțelege perfect situația actuală a țării. În același timp, face toate acestea cu o nevinovăție a omului care, oricum, se dovedește neputincios în fața adevăratei Revoluții, neputincios în fața unei schimbări concrete și incapabil să se implice activ în această schimbare. Ionuț Grama ascunde adevărata esență a personajului său sub o aparență atent construită. Naivitatea reală a Conului Leonida trebuie mascată și trecută drept încredere în sine și înțelepciune în fața soției sale. Aceasta îl ascultă cu fascinația omului care, pe lângă faptul că nu înțelege nimic, preia părerile celui de lângă ea fără a fi în stare să le treacă prin filtrul propriei conștiințe. Florina Gleznea e o Efimița care devine simpatică și stârnește râsul tocmai pentru că soarbe cuvintele declamate cu atâta încredere de Leonida, văzând în el tot ceea ce ea nu va putea fi niciodată. Împreună manifestă o adevărată fascinație față de ideea unei democrații utopice, care ar reprezenta rezolvarea tuturor problemelor pe care le întâmpină. Între timp, prinși între pereții camerei lor care este, în același timp, sufragerie, bucătărie și dormitor, ascund orice urmă a vieții lor „de noapte” din fața așa-zisului pericol exterior. Cuvintele „democrație” și „revoluție” nu trebuie rostite, nici măcar în șoaptă. Radioul lui Leonida e dat prea tare. Pereții au urechi și ferestrele ochi. Astfel, perdelele stau întotdeauna trase, iar în caz de nevoie se folosesc lanterne. Vecinii trebuie spionați cu paharul lipit de perete. Mâncatul, devenit aproape compulsiv, este obligatoriu, dar orice urmă a acestuia trebuie atent îndepărtată la ivirea zorilor. Așa arată rețeta unei vieți conjugale perfecte. Fiecare gest pe care îl fac, fiecare cuvânt pe care îl spun, fiecare spaimă care îi paralizează are rădăcinile adânc îngropate într-o permanentă frică de a fi descoperiți. De cine? Nici ei nu știu… Traiul lor izolat este tangent cu realitatea exterioară doar în momentul în care aprind televizorul. Și aici cad pradă unei realități prezentate deloc obiectiv, înecată în propagandă și puternic distorsionată, ai cărei victime sigure sunt, în special, bătrânii – fapt care, din păcate, se dovedește adevărat și în realitatea exterioară spectacolului.

Foto Andrei Gindac

Provocarea pe care o propune spectacolul lui Florin Liță este jocul aproape lipsit de cuvinte, comunicarea non-verbală dintre Florina Gleznea și Ionuț Grama devenind nucleul în jurul căruia se coagulează întregul act artistic. În interpretarea celor doi, Efimița și Conu Leonida nu sunt decât două marionete pe ațele unei permanente frici – de a fi descoperiți, de schimbare, de lucrurile pe care și le doresc, dar pe care nu le înțeleg de fapt.

Momentul de un comic aproape absurd în jurul căruia orbitează rutina lor zilnică este făcutul cârnaților. Într-un exercițiu de joc „pe modul silențios”, bazat pe mimică și expresivitate corporală, Florina Gleznea și Ionuț Grama construiesc piesa de rezistență a spectacolului. Masa de lemn, aparent obișnuită, se metamorfozează sub ochii noștri într-un fel de seif rudimentar în care cei doi își ascund, zi de zi, instrumentele de gătit împachetate atent în ziar. Foșnetul ziarului perturbă însă liniștea atât de prețioasă din apartamentul celor doi. Efimița se încruntă nemulțumită. Conu Leonida își cere scuze. Din priviri, bineînțeles. Ea scoate un tocător în miniatură și curăță cu migală un singur cățel de usturoi. El se chinuie să despacheteze mașina de tocat carnea. Toate acestea într-o scenă ce se întinde câteva minute bune, dar pe care o savurezi secundă cu secundă. Iar când un singur cârnat este gata – totul este împachetat cu atenție și pus la loc. Bine-cunoscuta carpetă ce surprinde scena Răpirii din serai ascunde, de fapt, sanctuarul întregului spațiu – cămăruța unde se află frigiderul și unde cârnații, rezultatul acestui amplu ritual nocturn, sunt depozitați cu sfințenie.

Din când în când, rutina bine pusă la punct a cuplului este întreruptă de sunetele pe care Efimița pretinde că le aude. Sunetele cresc în intensitate și, odată cu ele, spaima celor doi de o posibilă „reacțiune”. Iar când pericolul devine iminent, personajele își umplu până la refuz sacoșele de rafie cu rodul muncii din fiecare noapte: cârnații, iau prețuitul portret al familiei de pe perete și se pregătesc să evadeze. Și nu oricum, ci pe geam. Însă confuzia este repede spulberată de cel de-al treilea personaj al acțiunii – Safta(Cristina Casian). Slujnica celor doi, personaj care își face de mai multe ori apariția pe timpul nopții pentru a le bea țuica ascunsă într-o cizmă de cauciuc, le dezvăluie misterul falsei „reacțiuni” – în timpul unui chef, cineva trăsese cu pistolul. Ea însăși prevestește evenimentul care urma să zdruncine, cu adevărat de această dată, istoria țării, împleticindu-se în cămăruța celor doi, purtând steagul României ca pe un poncho și plângându-și dragostea pentru un anume „ipistat”. Adevărata Revoluție trece, astfel, pe lângă ei, fără a-i atinge măcar, la fel cum și viața va trece probabil pe lângă mulți alții asemenea lor, lăsându-i să transforme himera în concret și invers.

Odată ce actorii au dispărut de pe micul ecran al laptopului, am rămas cu gustul unei comedii care lovește altfel în contextul actual. Arătăm cu degetul, râdem și ironizăm. Dar pe cine? Pe oamenii care, cu toate că sunt niște plăsmuiri ficționale, au corespondenții lor în realitatea noastră. Oameni ca ei chiar au existat și, mai mult ca sigur, există și astăzi. Montarea de la unteatru mi-a dat senzația unei profeții adeverite cumva pe dos și-n minte îmi răsună ecourile unei întrebări. Ce e oare mai rău: să prefaci iluzia în realitate sau realitatea în iluzie?

Regia: Florin Liță
Scenografia: Răzvan Bordoș
Distribuția: Cristina Casian, Florina Gleznea, Ionuț Grama