Pentru o mai bună înțelegere

Patru personaje încep să le spună oamenilor din public o poveste despre un personaj care nu apare niciodată în spectacol, Nucu. După ceva vreme vine și al cincilea personaj care se alătură acestora în povestea vieții lui Nucu. Toți cinci creează astfel, din fragmente de întâmplări și crize, portretul unui alt personaj, absent, care nu vine niciodată în carne și oase. Cum actorii stau pe scaune, rareori interacționează unii cu alții, personajele arată uneori de parcă ar da declarații unei instanțe mai înalte, alteori parcă sunt la o petrecere în care se adună în bucătărie să vorbească despre altcineva, absent.

Mimi Brănescu se bazează pe o cercetare atentă a comportamentului uman și definește niște tipologii, în care personajele devin comice, având o trăsătură generală definitorie, dar având grijă să le dea „viață” prin semănarea aproape imperceptibilă altor trăsături mai mici, surprinzătoare pentru trăsătura generală de bază. De exemplu, nevasta lui Nucu (Raluca Aprodu) nu este numai personajul care știe că arată bine și se folosește de sex ca să obțină avantaje materiale în viață, mama lui Nucu (Rodica Negrea) nu este numai mama-ratată care face totul greșit în dorința ca măcar pe Nucu să îl crească bine, fiindu-i rușine cu primul ei copil (jucat de Ioana Anastasia Anton). Personajele râd de Nucu (iubirea lui pentru violoncel și neputința de a cânta la el), în general povestesc cu milă despre el, dar la final, ele arată publicului că de fapt l-au iubit, fiecare în felul lui.

În plus, Mimi Brănescu se mai bazează și pe capacitatea unor actori foarte buni de a spune o poveste cinematic, în mod recognoscibil, ca în viață, după o atentă punere sub lupă a comportamentului fiecărui personaj, la nivel de privire, postură și reacții față de ceilalți.

Pentru actori spectacolul înseamnă prilejul de a face un tur de forță, iar ritmul care se imprimă din ordinea și felul în care ei duc povestea vieții lui Nucu mai departe este de lăudat.

Timp de două ore, spectacolul mizează pe întâmplări-crize în viața lui Nucu, în principal, dar scenele arată și diversele ratări personale ale fiecărui povestitor. De la un moment dat, probabil de la jumătatea spectacolului, când structura devine evidentă, ritmul devine și el monoton. Miza personajelor este să le facă celorlați – spectatorilor -, un portret al lui Nucu, despre viața sa ratată. La final însă pleci cu senzația că nici viețile celor care spun povestea nu sunt dintre cele mai împlinite, și că poate totul este o farsă, iar Nucu nu este deloc așa cum cei cinci și-au spus poveștile personale despre el.

Spectacolul Pentru o mai bună înțelegere mi-a adus aminte de multe scene din filmul Sieranevada al lui Cristi Puiu, în sensul aceleași concentrări asupra unor situații absurde din viața oamenilor din societatea românească, plăcerea de a-i bârfi pe ceilalți care nu sunt de față, și, în general, nevoia oamenilor de ”a da bine” în fața celorlalți.

Credit foto: Maria Ștefănescu