Partea 2. Puterea este un spectacol pe care ai nevoie să-l vezi, fără ca măcar să-ți dai seama de asta. Timp de 100 de minute, te vei lovi de tot felul de întrebări despre lumea europeană și, mai exact, despre cum a fost construită ea de la începuturi, din antichitate, pe baza unor principii de putere socio-politice funcționale și azi. Un sistem de guvernare bazat pe ierarhii între conducători și conduși, între cei aleși și cei marginalizați, între clase de sus și clase de jos – în asta a lovit și acest spectacol. Tot ce facem, cum-necum, ricoșează în puterea noastră de decizie și în capacitatea de a profita sau de a ne limita la ceva în viață, de a abuza sau nu de putere. Pentru mine, Puterea rămâne genul de spectacol bulversant, care mi-a dat de tocit atât cât am fost spectator, cât și, mai ales, după ce-am ajuns acasă și-am privit câteva minute în gol. Nu ți-l recomand, mai ales dacă ai nevoie să vezi ceva ușor, „de masă”, într-o vineri seară, în care vrei doar să te relaxezi după o săptămână de muncă. Dacă vrei însă un spectacol care îți pune creierii la contribuție și care nu te lasă să respiri până nu-i dai de cap problemei ăsteia, ești gata să vezi Puterea.
Am prins reprezentația la Reactor Cluj, în regia lui Petro Ionescu și dramaturgia semnată de Selma Dragoș. Îmi doream să-l văd de ceva timp, mai ales că spectacolul venea ca replică directă la Partea 1. Iubirea, care m-a intrigat destul de mult. Eram conștient de faptul că este o producție bazată integral pe teatru devised, că s-a lucrat la el și a fost pus în scenă strict colaborativ. Spre sfârșitul verii, echipa a construit spectacolul și a avut repetiții în diverse locații de vacanță din țară, la iarbă verde, și-am văzut pe rețelele de socializare cum actorii, regizoarea și dramaturga au lucrat cot la cot, cu laptopul în poală pe improvizațiile actorilor. Mi s-a părut chiar fain faptul că fix despre asta e vorba în spectacol, tema puterii și cum ar trebui să fie gestionată sau împărțită ca să nu se ajungă la abuz. Asta cred că a reușit și această echipă, care în două-trei luni a dus la capăt o nouă comedie brutală și scary, o tragedie cu râsete, în care jocul actorilor volatil, funny și meta-teatral devine pionul central. Ciudat a fost că nu m-am așteptat la ceea ce avea să se joace pe scenă, mai ales pentru că aveam în minte o imagine vagă, bazată pe niște sneak peek-uri la fotografiile de pe pagina de Instagram. Ce mai știam era că spectacolul nu are legătură directă cu Iubirea, adică poți să-l vezi separat de prima parte, că o să apară câțiva zei, corporatiști și niște televizoare.
Am descoperit că, la fel ca primul spectacol din Trilogia Solidarității, Puterea a propus o serie de tablouri, secvențe episodice contopite în aproape două ore, prin care echipa artistică a vrut să prezinte tema propusă deja în titlu: puterea și modurile în care ea e exercitată în societate. Eram curios cum o vor face, mai ales că la început, când m-am așezat, am găsit destul de confuz, în scenografie, o serie de televizoare vechi, suprapuse, legate într-o instalație luminoasă și colorată. Pe parcurs, am aflat că instalația e practică, se putea schimba cu fiecare scenă, putea fi întoarsă, mutată pe roți, devenea suport de stat pentru actori.
Spectacolul e greu de rezumat fiindcă nu conține un singur fir narativ clar, ci se compune din episoade diferite. Dar dacă ar fi să spun pe ce tematică se bazează ele, aceasta ar fi puterea în cultura occidentală sau, mai specific, ierarhiile instituite de puterea occidentală între cei „de sus” și cei „de jos”, la mila celor puternici. Scenele nu sunt foarte bine delimitate, ci mai degrabă regizorul îl pune pe spectator să asambleze de unul singur puzzle-ul construit în repetiții, ceea ce mi se pare un lucru incitant.
Prima secvență am citit-o ca pe un fel de Geneză a lumii. Avem de a face aici cu un fundal cu televizoare fără semnal și cinci actori fluizi (Andrada Balea, Cătălin Filip, Oana Mardare, Endre Rácz și Tavi Voina) îmbrăcați în alb care, într-un joc non-verbal, ca niște bebeluși, încep să-și recunoască părțile propriului corp și reciproc. Apoi, ușor-ușor, bebelușii se transformă în niște adevărați sălbatici, din Epoca Preistorică, au gesturi primitive (se miros, sar) și sunt capabili să se sfâșie între ei, pentru a demonstra care e cel mai bun. Astfel, lovesc pentru prima dată cu putere în tematică.
După acest prim început, se trece ușor la un alt cadru cu o femeie într-o rochie neagră care traversează scena, cărând un cărucior cu o pâine. Cei trei bărbați din scena precedentă obțin pâinea abandonată de femeie pe scenă și o înfulecă într-un mod hain, fiecare zgârcindu-se din ce în ce mai mult până la ultima firimitură. E un concurs de tipul cine termină primul sau cine mănâncă mai mult, cine e mai puternic? Scena are în atenție conceptul de consumerism și civilizație care a ajuns să abuzeze așa de mult de lanțurile de supermarket-uri, de mărci globale, ca și cum în momentul în care ele nu ar mai exista lumea s-ar prăbuși. Cred că scena vorbește și despre cum ne-am dezvoltat ca societate, cum am început să meșteșugărim, să construim, să ne deschidem orizonturile și să creăm o lume superdezvoltată: atât din punct de vedere social, dar mai ales economic, dar și cum, treptat am început să involuăm ca specie umană, din lipsă de spirit civic și solidaritate.
Unul dintre cele mai sonore secvențe atât pentru mesaj, cât mai ales pentru reacția evidentă a publicului, care a râs copios, este cea cu zeii. Actorii apar acum costumați în haine de zei, mai exact greco-romani (altă critică la civilizația occidentală), în culori ca roșu, albastru, verde, galben și turcoaz, sunt poziționați pe instalația-masă, descoperiți numai 3 sferturi, intenționat, până la gât. Capul le e acoperit în mod misterios de cortină. Ei vorbesc despre muritorii de rând și viața lor banală, despre cum nu știu să se bucure de ce au, cum li se închină lor, despre cum ei stăpânesc și trebuie să intervină mereu în mersul lucrurilor. În timpul discursului, BOOM, de nicăieri publicul vede organele genitale ale actorilor în flash-uri de câteva milisecunde. La început toată lumea crede că a fost o greșeală minoră (sau majoră, depinde cum privești situația), dar greșeala se tot repetă și îți dai seama că zeii arată ce arată dinadins, pentru că sexualitatea e o altă armă a puterii și vulgaritatea și desfrânarea merg mână în mână cu ea. Flash-urile sunt comice și sparg atmosfera dramatică pentru că se râde foarte mult, și ne dăm seama că pe lângă vulgari, zeii sunt cumva umani în felul lor: una dintre zeițe își arată un sân iar bărbații își ridică vălul sub care le atârnă testiculele. Am urmărit publicul la scena asta, și am văzut că reacțiile sunt cumva împărțite: unii au râs, dar alții au tăcut mâlc, ceea ce indică cumva nivelul de receptare a nudității pe scenă al spectatorilor de azi. Totuși, miza acestei scene nu stă în micile flash-uri de nuditate, ci în faptul că zeitățile propun oamenilor din Antichitate (dar nu numai, pentru că în locul lor suntem avizați și noi, publicul) să aleagă între 3 culori: „roșu pentru bogăție nesfârșită, galben pentru victorii absolute și albastru pentru iubire și solidaritate”. Aproape la fel ca în mitul Discordiei, ei aruncă 3 mere în scenă, în așteptarea muritorilor de a alege unul singur. La final, zeii se înfurie și-și deconspiră planul, faptul că sunt geloși pe oameni și-ar vrea să trăiască în locul lor. Se ajunge la ideea că, orice ar fi ales, muritorii ar fi continuat să trăiască într-o lume dezorganizată, în care singura constantă e haosul sau, altfel spus, abuzul de putere al zeilor: războiul, cuceririle, goana nesfârșită după avere, foametea etc.
Un alt tablou care mi-a rămas în minte a fost cel în care actorii apar ca și corporatiști sau politicieni, care au, de fapt, valențe egale, căci ambii se comportă identic, politicienii se îmbracă de obicei ca niște bussinessmen, iar ceilalți ca niște oameni de stat. Îmbrăcați office, tot în același joc de pantomimă, ei dau mâna pe rând și imită stabilirea de înțelegeri, ca oamenii de afaceri în fața unor paparazzi invizibili. Însă, ceea ce vrea spectacolul să surprindă e faptul că până și în acest domeniu, sau poate mai bine zis, mai ales în acesta, există forme de abuz care se întind și erodează o ierarhie evident stabilită. Imediat după ce își dau mâinile și zâmbesc amiabil, încep să se încaiere ca niște animale, unul peste celălalt, într-un concurs pentru cine e poziționat mai sus. Amuzant e faptul că această piramidă umană se transformă în câteva momente într-o orgie adevărată, în care fiecare ajunge să facă sex cu fiecare, indiferent că vorbim de femei sau bărbați, într-o ordine pur aleatorie. E vizibil aici faptul că dorința de a avea putere te face câteodată să o iei razna când e vorba de ascensiune pe o poziție socială sau profesională, și, într-o altă ordine de idei, ea se manifestă și la nivel sexual, între oameni, indiferent că sunt corporatiști, actori sau doctori. Cred că spectacolul încearcă să pună întrebarea de ce am ajuns să ne dominăm unii pe alții când putem să colaborăm într-un mod armonios.
Spectacolul se încheie cu un televizor, care începe să întrețină un ultim joc de „improvizație”. Ne aflăm în Oficiul Județean pentru Imigrări din Cluj, la Iulius Mall, unde pe rând, cinci imigranți numiți anonim imigrant 1, 2, 3… urmează să îndeplinească cererile propuse de un ecran. Practic, unul dintre televizoarele de pe scenă le dă tot felul de task-uri și le oferă scenariul după care povestea trebuie să meargă. Scena asta a prezentat cât se poate de bine atitudinea nu foarte amabilă a funcționarilor față de străinii care vin în țară, și, la nivel mai larg, sistemul nostru prost organizat, care te face să aștepți la cozi infernale ore întregi, care te discriminează în momentul în care țara de origine nu e una occidentală, ci din perimetrul Asiei, Africii etc. La un moment dat, unul dintre românii prezenți în scenă compară statul la coadă într-o altă țară cu statul la coadă la Serviciul de imigrări în România – care e un „mare progres”, ceea ce arată faptul că problema nu e singulară, ci se întâmplă și la „case mai mari”. Se pune și problema cunoașterii limbii engleze, care iarăși e un factor important când discutăm de angajații străini, nivelul de engleză nu e altceva decât un punct vulnerabil de care angajatorii profită, blocând astfel multe din drepturile sau libertățile muncitorilor străini.
Am observat că spectacolul face multe trimiteri textuale și vizuale, care țin de etapele principale prin care a trecut omenirea de-a lungul istoriei, strict legate de dezvoltarea societății, de sferele de putere și influență ale lumii. De exemplu, surse textuale ca: secvențe din Geneza sau Iliada de Homer și referințe culturale la nașterea creștinismului și Antichitate, Grecia văzută ca Polis cultural al lumii. Televizoarele au și ele diferite derulări de filme/animații, care trimit la tema generală a puterii, cum ar fi desene animate Cartoon Network (pe care, într-adevăr, nu toți spectatorii le cunosc sau pot face corelația cu tematica) ca Vaca și Puiul, în care personajul Diavolul vrea să păcălească celelalte personaje și să le subordoneze sau scurtmetrajul lui Robert Kocsis care prezintă printr-un feed de pe Tik Tok situația critică de început de război declanșat între Rusia și Ucraina, cu bombardamente și tancuri rusești care colindă pe străzi și provoacă teroare. Ba chiar actorii fac o reconstituire a tabloului lui Delacroix cu „Libertatea conducând poporul”, ceea ce nu arată decât dorința de independență și de revoluție a oamenilor suprimați de șefi de stat/instituții sau abuzurile de libertate, care încă se petrec în anumite state față de minorități etnice, sexuale, religioase etc.
Din cauza duratei de aproximativ două ore, a unor scene destul de lungite, a începutului greoi și a orei târzii la care se joacă, atenția spectatorului poate fi ușor distrasă. Simt cumva că e un spectacol destul de încărcat la nivel de referințe, dar și vizual, din care ar mai fi putut să se elimine anumite elemente (ca intertextele, părți din jocul interactiv dintre TV și public), sau să se crească cumva ritmul pentru a face expedierea mesajului mai accesibilă.
Un spectacol provocator, care nu-ți lasă timp să te relaxezi, Puterea are multe de oferit, și acum, când scriu cronica, plasându-mă undeva departe de el ca timp și experiență pe care am avut-o în scaunul de spectator, simt că încă aș putea găsi multe alte lucruri despre care să povestesc. E un spectacol mixt, care îmbină tehnologia, proiecțiile, muzica, cu jocul actorilor, un spectacol în care poți săpa și în care poți descoperi lucruri pe care pe moment, în public, nu te-ai fi gândit că le poți găsi, toate pe un fundal original: Puterea. Și cum se poate manifesta ea în societate, de-a lungul întregii istorii, prin dorințele oamenilor, prin jocuri de influență, prin abuzurile autorităților, prin zei din antichitate, șefi de corporații sau funcționari la imigrări, prin bang-uri, lovituri de stat și revoluții.
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide