O lecție despre singurătate

Cine sunt cei mai singuri doi oameni pe care i-ai întâlnit vreodată?

Răspunsul îl vei găsi făcând cunoștință cu Grace și Kemp, protagoniștii montării în regia lui Dan Lăcătușu a piesei într-un singur act „Veghe”, scrisă de dramaturgul canadian Morris Panych. Singurătatea este axul în jurul căruia orbitează viețile celor două persoanje, iar drama acestora prinde contur prin monologurile bărbatului și tăcerile pline de înțeles ale bătrânei.

Înstrăinarea permanentă a ființei umane care alege să se cufunde total în singurătate este elementul central al montării propuse de Dan Lăcătușu în spațiul atipic al teatrului Unteatru. Montarea spectacolului în spațiul inedit și intim pe care îl pune la dispoziție acest teatru independent din capitală facilitează o apropiere neobișnuită între actori si spectatori. Astfel, publicul devine un al treilea personaj, martorul tăcut al poveștii celor doi. Ceea ce reușește regizorul să creeze este un experiment teatral care renunță la mijloacele obișnuite de realizare a spectacolelor, în favoarea principiilor de bază ale teatrului. Experimentul lui Dan Lăcătușu își asumă riscul de a renunța la efecte de lumini, ilustrații muzicale și coregrafii complicate, preferând să exploateze valențele actoricești, profunzimea sufletească și sensibilitatea celor doi actori. Fiecare secvență a textului este atent studiată, asumată în toate sensurile ei și redată cu intenția de a deveni un punct dramatic esențial, un punct pe o hartă care te conduce către propria persoană. Regizorul transformă simplitatea teatrală într-o virtute, iar actorii reușesc să se proiecteze unul în imaginea celuilalt, fiecare dintre ei părând o fațetă ascunsă a celuilalt.

Cuvintele saltă, aleargă, dansează, se frâng și se sting în monologurile susținute impecabil de Richard Bovnoczki, actor înzestrat cu o incredibilă versatilitate si inteligență scenică. El redă ura reprimată față de propria persoană a personajului, aceasta transformându-se treptat în ură față de ceilalți. Este o prezență puternic dezumanizată și, în același timp, profund umană. În interpretarea lui  Richard Bovnoczki, Kemp este întunecat, rătăcit, nesigur în gesturi și neîncrezător în oameni. Tristețea care îi arde în ochi este sfâșietoare, o tristețe adâncă, amestecată cu neputință și cu furie. Actorul reușește să se transforme complet în bărbatul care își maschează sentimentul de vinovăție și neputință cu disperare și furie. Înțelegând intenția regizorală, el reușește să îl transforme pe Kemp într-un Atlas care parcă poartă pe umeri suferința si durerea întregii lumi. Ne spune că cea mai fericită zi din viața sa a fost cea în care s-a ascuns în pod împreună cu pisica lui. După câteva ore petrecute în compania necuvântătoarei, micul Kemp se entuziasmează teribil, gândindu-se că familia sa îl caută cu disperare, însă fericirea sa se transformă în deznădejde în momentul în care realizează că, de fapt, aceștia căutau patrupedul dispărut și nu pe el. Cea mai fericită zi din viața sa coincide, în mod ironic, cu ziua în care devine conștient de propria neînsemnatate în ochii celorlalți. Acesta este primul moment în care destinul său este atins de pecetea singurătății, această pecete lăsând urme adânci în sufletul omului, condamnându-l la o viață solitară.

Sursa: https://www.unteatru.ro/veghe/

Născut în sânul unei familii disfuncționale, cu un tată alcoolic care a decis că preferă să își pună capăt zilelor decât să înfrunte greutățile unui destin nemilos, singura salvare a copilului Kemp este vizita unei rude îndepărtate. Aceasta se dovedește a fi o mătușă burgheză, incapabilă de a înțelege drama băiatului torturat de propriile sentimente. Pentru el, vizita musafirei lor reprezintă singura speranță de salvare, de desprindere definitivă de destinul său tragic. De aceea, la plecare, băiatul îi oferă mătușii o fotografie cu el, singurul fir invizibil care îl leagă de posibilitatea unei vieți mai bune, firul din ghemul deșirat al speranței. Imaginea tragică a portretului băiețelului suferind de oreion anticipează drama unui suflet măcinat de singurătate și suferință. 

Totuși, universul ni-l prezintă în pragul apartamentului unei bătrâne. Susține că a primit o scrisoare de la aceasta, pretinzând că ea este mătușa sa muribundă, iar el – ultima sa rudă. Cu toate acestea, ghearele necruțătoare ale timpului parcă au șters imaginea traiului burghez care l-a impresionat pe micul Kemp, înlocuind-o cu cea a unui apartament modest și înghesuit. Întâlnirea se petrece într-un spațiu care dă senzația de claustrare – un dormitor cu câteva obiecte vechi de mobilier care îi conferă un aer desuet și încărcat. Simplitatea scenografiei lui Alexandru Ionescu evidențiază faptul că, pentru a spune povestea întâlnirii a două suflete, nu ai nevoie de recuzită specială sau de un decor complicat.

 Revederea celor doi după treizeci de ani este încărcată de senzații contradictorii. La început, Grace nu pare să-l recunoască pe bărbatul care îi spune că și-a părăsit locul de muncă doar pentru a o veghea. Explicațiile înflăcărate ale lui Kemp se lovesc de tăcerile femeii, acestea relevând un om de o fragilitate extraordinară. Liana Mărgineanu își asumă tăcerea empatică, dar pe alocuri ironică a bătrânei care își așteaptă umil moartea. Intră încet-încet în jocul lui Kemp, iar astfel spectatorilor le este permis sa pătrundă mai adânc în povestea celor doi. Din tăcerile sale pline de înțeles, publicul își dă seama că bătrâna se bucură nespus de vizita lui Kemp.  Nu se lasă descumpănită de pregătirile pe care bărbatul le face pentru moartea sa, ci pare că se însănătoșește pe zi ce trece. Devine din ce în ce mai activă și se atașează de omul care își rememorează tinerețea tragică. Suspectând că bătrâna s-ar simți mult mai bine, acesta încearcă să plece. Astfel, Grace este nevoită să mimeze boala, pentru a-i arăta bărbatului că încă are nevoie de ajutorul lui. Gestul disperat al femeii care încearcă să se agațe de ultima sa legatură cu societatea îl determină pe Kemp să-i rămână alături pentru a o îngriji în continuare. Odată mutat în apartamentul acesteia, începe un proces de vindecare reciprocă. Incursiunea pe care Kemp o realizează în propriul său trecut reprezintă atât un mijloc de introspecție, cât și prilejul bătrânei de a-l cunoaște și înțelege mai bine. Grace vede în Kemp copilul pe care nu l-a avut niciodată, dar pe care și l-a fi dorit nespus de mult. Această dorință reprimată ani la rândul iese acum la suprafață și se manifestă prin grija maternă pe care bătrâna i-o poartă bărbatului. Are grijă ca acesta să se îmbrace suficient de gros atunci când iese afară, îi pregătește masa și îi spală lucrurile. Aflând că este ziua lui de naștere, îi cumpără o mașinuță și atârnă pe perete o ghirlandă pe care scrie “Happy birthday”, fără a realiza însă că acestea nu îi pot aduce o reală bucurie bărbatului din fața sa, care a depășit de mult vârsta copilăriei.

 La polul opus, ironia și glumele macabre ale lui Kemp cu privire la moartea bătrânei trădează dorința arzătoare a acestuia de a scăpa de responsabilitatea față de mătușa sa. Îi redactează testamentul, îi vinde lucrurile, face planuri pentru ceremonia funerară și se întristează de fiecare dată când Grace dă semne de însănătoșire. Vede în moartea ei un soi de eliberare spirituală, de desprindere de orice legătură cu umanitatea și cu propriul trecut. Se minunează când realizează că bătrâna nu are nicio poză cu familia lor și își aduce aminte de fotografia pe care i-a dăruit-o în copilărie. Deși pare ca vrea să scape cât mai repede de această povară, zilele se transformă în luni și femeia pare că se simte din ce in ce mai bine.

Dar ce îl poate face pe un om să dorească moartea aproapelui său? Poate alienarea față de societate, pierderea propriei identități sau tristețea, agonia și durerea unei singurătăți chinuitoare. Kemp devine însă conștient de faptul că regăsirea de sine este posibilă doar prin comuniunea cu cei din jur. Tocmai acest adevăr îl împiedică să o părăsească pe Grace, care, prin cele câteva cuvinte articulate, îl îndeamnă să-i rămână alături. 

Kemp este în sine o contradicție, un personaj straniu cu o biografie cu rol-cheie în evoluția sa. Sufletul îi este erodat de suferință. Umorul său morbid și rememorarea episoadelor din copilărie îi creionează un autoportret sfâșietor. Nu crede că a iubit vreodată, nici măcar pe sine. Are colegi de serviciu, dar nu îi poate numi prieteni. Se cufundă zilnic în confortul pe care i-l oferă propria singurătate. Ne spune că astfel, nu trebuie să se bazeze pe nimeni și, totodată, nimeni nu trebuie să se bazeze pe el. Este omul care nu crede că a simțit vreodată plăcere. Știe că este rezultatul unei reprimări succesive a propriei persoane și emană o tristețe care parcă doare. Richard Bovnoczki reușește să construiască cel mai trist personaj pe care l-am văzut vreodată pe o scenă. Pentru Kemp, viața nu a avut și nu va avea niciodată sens. Suferă, ascuns sub o mască pe care societatea îl forțează să o poarte pentru a trece, în cel mai bun caz, neobservat. Pare resemnat, asumându-și propriul destin și afundându-se într-o rutină care îi aduce o simplă alinare superficială. Însă intruziunea unui alt suflet în viața sa nu face altceva decât să risipească aburii unei liniști aparente și să elimine acel “suficient” confortabil care se dovedește a fi insuficient. Vrea să plece și totuși rămâne. Rămâne pentru că povestea lui nu s-a consumat încă. Kemp întruchipează o idee, un concept abstract care parcă arde, iar în punctul culminant devine exploziv, pentru ca, mai apoi, să se mistuie încet.

Același destin care i-a jucat nenumărate feste, îl face martor la moartea vecinei lor. Vede un echipaj medical ridicând trupul neînsuflețit al unei bătrâne, iar în mâna acesteia – o fotografie. Băiețelul cu oreion îi zâmbește trist din imagine, iar Kemp își recunoaște greșeala, refugiindu-se în sentimentul de vinovăție, de ratare. Realizează că a greșit adresa și pare că se micșorează până ce dispare. Se topește ca o lumânare care a fost uitată aprinsă. Trăiești, alături de el, nenumărate stări în câteva secunde, realizând că ultima sa rudă s-a stins, iar, în tot acest timp, el a fost acolo, stând de veghe la căpătâiul unei străine. “Asta înseamnă că noi nu suntem nici măcar rude” spune acesta tremurând, iar esența întregului act artistic se află în replica rostită de Grace – „Suntem unul cu celălalt”. Aceasta este greșeala pe care știi că nu  și-o va putea ierta niciodată („Ideea că ești matușa mea a fost de nesuportat, dar ideea că nu ești mătușa mea e de neiertat”). Realizează că, în adâncul sufletului, are nevoie de cineva, că o viață trăită în singurătate este predestinată nefericirii, iar această revelație îi provoacă delirul febril din finalul spectacolului, acesta fiind alimentat de propria suferință. 

Cu toate acestea, este deja prea târziu. Rămâne totuși alături de Grace, cea care se căiește pentru nedreptatea comisă. În tăcerile și privirile care compun dialogul lor se fac simțite cuvinte nespuse, iar aerul dintre ei parcă prinde contur. Întrebările și răspunsurile  parcă plutesc neliniștitor peste spectatori. Bătrâna bolnavă și nefericită își motivează gestul disperat spunând că „s-a bucurat de vizită” și este vegheată în ultimele sale clipe de Kemp care, încă o data rămâne singur, dar acum, parcă mai singur ca niciodată. 

„Veghe” îți vorbește la persoana I. Îți vorbește sincer despre singurătate și înstrăinare, despre ce înseamnă să fii om într-o societate haotică și dezbinată. Te învață o lecție despre nevoi și comuniune, dar îți prilejuiește și o introspecție necesară și utilă. Cât de singuri suntem, de fapt, atunci când suntem înconjurați de ceilalți? Este Kemp o reflecție a individului modern în oglinda societății? Ce rol jucăm unii în viața celorlalți?

Sala de teatru se golește… Însă sufletele spectatorilor nu au fost nicicând mai pline de compasiune pentru un personaj, pentru o poveste. Căci așa am ieșit de la „Veghe”: irevocabil schimbată pentru că i-am cunoscut pe cei mai singuri doi oameni din lume.