O jumătate de festival la Timișoara

Mihai Viteazul, lipsit de vitejie
mai 8, 2019

Nu am mai văzut până anul acesta un program de festival în care mai mult de o treime dintre titlurile spectacolelor să fie blurate în gri, pentru că în ultimul moment s-a renunțat la ele din cauza aprobării de către finanțatorul local a unui buget mai mic decât cel antamat anterior. Gradul de imprevizibilitate a activității culturale din România s-a accentuat vertiginos anul acesta: era și până acum destul de dificil să programezi lucrurile din timp, să menții contacte internaționale cu parteneri obișnuiți să-și planifice cu mult timp înainte deplasările, dar anul acesta un lucru absolut normal pentru restul lumii a devenit la noi pur și simplu imposibil. Atât artiștii independenți, cât și instituțiile publice de cultură au început să pășească pe nisipuri mișcătoare și să se adâncească tot mai mult în ele, odată cu valul de decizii luate de către oameni care nu cunosc particularitățile muncii lor și cărora, din păcate, nici nu le pasă de ele. Oameni care nu simt lipsa culturii în viața lor, adesea oameni care au aterizat în posturi de decizie în domeniul culturii deși nu au nici o pregătire pentru acestea, oameni care probabil că nici nu observă titlurile de spectacole blurate în gri din programul Festivalului TESZT rebotezat peste noapte JumătaTeszt.

Ca om care a organizat și curatoriat mai multe festivaluri de-a lungul timpului, și încă se încăpățânează să o facă, am încercat să-mi imaginez cât de greu îi este echipei de organizatori de la Teatrul Maghiar ”Cisky Gergely” din Timișoara să-și vadă programul ciopârțit în felul acesta. N-am sesizat pe parcursul celor câteva zile petrecute la festival nici tristețea și nici dezamăgirea lor, deși ele au existat cu siguranță. Am simțit doar că atmosfera de festival era mult diminuată, că numărul invitaților – în special critici din România și Ungaria – era sensibil mai mic, însă nu și numărul spectatorilor, care au umplut sala la toate spectacolele rămase în program (cel puțin la cele din prima parte a TEZST, la care am participat eu). Toată lumea a făcut față cât se poate de bine unei lovituri sub centură capabilă să producă dezechilibru. Probabil că ne antrenăm cu toții pentru ce e mai rău.

JumătaTESZT a avut o ofertă eclectică, mai puțin coerentă decât în alți ani – deși e greu să judeci în condițiile înjumătățirii programului, fiindcă nu ai cum să știi cum ar fi arătat el dacă rămânea întreg. Festivalul a fost și în acest an un loc excelent de reconectare cu scena balcanică, invitând creatori ce apar rar pe alte scene românești, deși fac parte dintr-un veritabil circuit internațional. Invitații obișnuiți ai festivalului, Urban Andras și Kokan Mladenovic, personalități regizorale controversate dar incitante, au fost, din păcate, tăiați de pe listă cu spectacolele lor internaționale din cauza redimensionării bugetului, dar Kokan Mladenovic a rămas în program cu excelenta producție realizată chiar în teatrul gazdă, Swan Lake Revisited. O satiră originală, realizată în convenția baletului clasic, cu puține cuvinte și cu multe idei comentând ilar efectele corectitudinii politice, spectacolul pune în valoare o echipă excelentă. Nu doar că toți actorii s-au depășit pe ei înșiși dansând ca niște adevărați balerini, cu respectarea unei coregrafii deloc simple, inspirate din originalul Lac al lebedelor, dar coordonarea și sprijinul reciproc de care dau dovadă în spectacol pot fi atinse numai de o echipă bine sudată, profesionistă și dedicată.

Aderența performerilor la temele propuse nu a fost deloc una dintre cheile succesului, așa cum au mărturisit unii dintre actori în discuția de după spectacol (un obicei foarte bun al TESZT, păstrat și în acest an), dat fiind că nu toți membrii echipei erau la curent cu problematica corectitudinii politice, ba nici familiarizați cu sintagma care e, mai nou, stigmatizată la noi mai ales de către cei care nu cunosc prea bine realitățile pe care le cuprinde. Nici publicul nu părea foarte conștient de semnificațiile politicilor identitare și de critica intrinsecă adusă lor de către ideile regizorale, dar satira inventată de Mladenovic era construită pe mai multe niveluri, așa încât accesibilitatea acesteia nu a fost o problemă pentru spectatori. Chiar dacă unele idei erau născute la limita exagerărilor preferate ale categoriilor privilegiate, care se tem să nu-și piardă privilegiile dacă accesul la diverse drepturi va fi lărgit pentru categorii până acum marginalizate, râsul provocat avea puterea de a unifica, cumva, părerile personale cu siguranță diverse ale celor din sală și de a le ”topi” într-un sentiment de trăire împreună, capabil să atenueze extremele.

Basmul pe care încearcă să-l spună un actor la începutul spectacolului se modifică treptat, pe măsură ce acesta este admonestat de ceilalți membrii ai echipei, care se fac vocea diverselor grupuri ultragiate de conținutul poveștii. Personajele se modifică, firul narativ o ia razna, iar momentele de derută se îndesesc, toate acestea pictând foarte exact tabloul unei confuzii tot mai pronunțate în acele societăți extrem tradiționale, cum sunt și cele din Estul Europei, confruntate în ultimul timp cu un val de schimbări de mentalitate pe care au mari greutăți în a le asimila. Mai poate fi basmul un basm, după atâtea rescrieri, pare să se întrebe autorul spectacolului? Un posibil răspuns ar fi: dar dacă basmul chiar trebuie rescris cu totul pentru noile generații, care oricum nu-l mai înțeleg în forma lui veche? Dacă e timpul pentru o nouă serie de povești, care să cuprindă realități tot mai variate?

O altă producție din seria ”rescrierile clasicilor” a fost Sociopath/Hamlet, spectacol produs de Old House Novosibirsk State Drama și semnat de regizorul Andrey Prikotenko, care semnează și adaptarea, cu excepția versurilor hip-hop improvizate de actori, în special de către interpretul lui Hamlet. Sau, mai bine zis, al versiunii lui intens contemporaneizate. Spațiul de joc în care spectatorii intră ca niște martori ai unui proces deja în curs, este astfel aranjat încât vizibilitatea să fie filtrată și uneori obturată de proiecțiile care acoperă pereții unui cub transparent plasat în mijlocul audienței. Proiecțiile constau în special în text – litere, cifre, semne greu descifrabile – și mai rar imagini, cum ar fi chipurile actorilor, și se extind uneori de pe cubul central pe toți pereții sălii de joc, cotropind-o și creînd, în combinație și cu ritmul muzicii alese, o atmosferă de club de dans ultra-contemporan. Dacă ”biții” par să aibă o viață numai a lor, independent de ce se întâmplă în scenă, acolo unde scenele principale ale piesei lui Shakespeare, se derulează cu doar câteva surprize (cum ar fi deplasarea reginei Gertrude pe un scooter cu două roți, autoechilibrat, sau ședințele de fitness ale regelui Claudius), Hamlet are și el o evoluție separată, distanțată de toți ceilalți. Prin comparație cu acest cuplu obsedat de aparențe, asemeni noilor îmbogățiți cosmopoliți și ”ultrafit” de azi, autoizolarea lui Hamlet definește personajul dintr-o altă perspectivă contemporană, aceea a însingurării și alienării urbane, la fel și exprimarea lui prin secvențe de hip-hop ce par improvizate pe loc (în turneu nu sunt, doar la sediu actorii își permit să facă aluzii la chestiuni politice la zi sau să integreze ceva din atmosfera din public, cum au spus la discuția post-spectacol). E un Hamlet semănând cu toți tinerii neînțeleși de azi, respinși de părinții lor care îi judecă pentru că sunt altfel înainte chiar de a asculta ce au de spus, care nu le văd decât tatuajele, nu și povestea pe care vor să o spună prin ele, fiindcă nu găsesc cuvintele potrivite. Acest Hamlet e partea cea mai autentică a unui spectacol care se străduiește puțin prea mult să fie ”cool”, riscând tocmai de aceea să rateze întâlnirea autentică cu publicul său potențial, în același timp alienând o bună parte din publicul tradițional, pentru care Hamlet va însemna același lucru până la încheierea ciclului lor de viață. La fel ca basmele pentru cei care au apucat să le audă prima dată într-un anume fel.

***

A contribuit la eclectismul TESZT din acest an includerea în program a spectacolului de dans Têtes d’Affiche, o producție a companiei Malka Dance, coregrafia Bouba Landrille Tchouda și un performance despre Baghdad creat de Enkidu Khaled și Chris Keulemans, o poveste spusă din două puncte de vedere, generațional despărțite, despre un loc astăzi distrus de război. O producție precum I love you, Turkey, în regia Yeldei Baskin, ar fi completat fericit o abordare globală, însă aceasta din urmă a dispărut din program, la fel ca o experiență inedită, un spectacol nocturn cu durată flexibilă și fără titlu, creat de slovenul Tomi Janezic, regizor și profesor de actorie, personalitate extrem de interesantă, specializat în antrenamentul actorului contemporan, precum și în psihodramă.

Din nou, e o experiență nouă pentru mine să menționez și absențele într-un articol despre un festival, dar face parte și asta, probabil, din procesul de adaptare la ceea ce pare că va urma: diminuarea treptată a ofertei culturale susținute din surse publice. Faptul că unul dintre primele festivaluri de teatru afectate în acest an a avut loc tocmai la Timișoara, care se pregătește să devină Capitală europeană a culturii în 2021 este un paradox care spune ceva esențial despre condițiile tot mai grele în care funcționează toți cei care lucrează în domeniul cultural. Ei sunt ”luxul” pe care această țară începe să nu și-l mai permită.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide