O casă deschisă sau utopia transformării interioare

La prima vedere spectacolul O casă deschisă de Will Eno, la Teatrul Odeon e lipsit de ambiție, o punere în scenă tradițională, cu un decor detaliat realist și centrare pe jocul actorilor care interpretează fiecare câte două personaje. O piesă premiată scrisă de un dramaturg american premiat și el, un spectacol corect, curat, fără ”flic-flac-uri” regizorale. Văzut prin lentila feministă însă, același spectacol devine o critică subtilă, dar decisă a familiei tradiționale, a ierarhiei patriarhale pe care se fundamentează aceasta, cu un tată bully perfect (Adrian Titieni), care se  folosește de starea lui fizică degradată pentru a-i umili cu sarcasmul lui pe toți cei din jur, o soție strivită de personalitatea acestuia și care își caută salvarea în religie (Elvira Deatcu), un unchi șters, pe care nu-l ascultă nimeni (Ioan Batinaș), plus doi copii frustrați până la somatizare și îmbolnăvire de imposibilitatea de a comunica cu părinții lor (Ioana Bugarin și Eduard Trifa). Până și câinele, căruia îi auzim lătratul la început, și ale cărui jucării fac parte din decor, decide să fugă evitând mediul toxic.

Înlocuirea acestui model – în partea a doua a piesei – cu cel al unei alte familii, mai vesele, mai deschise, mai prietenoase, care nu respinge ideile și oamenii noi e sugerată ca alternativă sau chiar soluție pentru viitor. Un viitor utopic sintetizat în scena finală, când ferestrele sunt deschise să intre lumina, toată lumea iese și explorează o grădină verde, luxuriantă, a cărei existență nici nu putea fi bănuită până atunci (un decor care se extinde inteligent, creat de Ioana Pashca, semnatară și a light design-ului). O grădină în care revine și câinele fugit.

Faptul că aceiași actori interpretează un cu totul alt set de personaje, cu temperament contrar, nu e doar un bun exercițiu de actorie, ci simbolizează, în acest caz, posibilitatea transformării interioare, așa cum bucata de tapet de culoare indecisă, odată dezlipită, dezvăluie un alt tapet, înflorat și vesel, care ar schimba pe deplin atmosfera din casă. Nu casele sunt de vină pentru nefericirea oamenilor care trăiesc în ele, ni se reamintește.

Abordarea temei familiei din această perspectivă și instilarea ei subtilă în mintea spectatorului tradițional al unui teatru de repertoriu se califică drept un act feminist inteligent în discreția lui. Pe lângă o bună conducere a actorilor, care își construiesc cu toții veridic ambele tipologii, înțelegând semnificația schimbării, acesta mi se pare a fi marele merit al tinerei regizoare Teodora Petre[1].

Vorbind de posibilitatea transformării interioare, ea e valabilă și în sens mai larg: spectacolul de la Odeon, alături de alte câteva produse în ultimii ani în teatre de stat, demonstrează că o benefică transformare organică a repertoriilor teatrale din România ar fi posibilă dacă mai multe regizoare ar monta pe aceste scene.

[1] Teodora Petre este una dintre câștigătoarele concursului Tineri regizori-texte contemporane organizat de Teatrul Odeon în 2022. Cealaltă câștigătoare este regizoarea Adina Lazăr.