Nostalgii, ideologii și tehnologii – TESZT 2018

Dacă e mai, e Timișoara, cu festivalurile ei de teatru și, mai nou, cu o atmosferă de sărbătoare zilnică deja instalată, deși Capitala Culturală abia se întrevede la orizont. Am ajuns de data asta numai la TESZT- Festivalul Euroregional de Teatru organizat de Teatrul Maghiar de Stat ”Ciski Gergely” și am avut câteva surprize foarte bune care confirmă că teatrul din Europa Estică și Centrală nu e cu nimic mai prejos de cel de dincolo de fosta cortină de fier. Grație unei noi generații și noilor tehnologii ideile circulă, esteticile se rafinează, iar manifestele teatrale se formulează în conformitate cu noile realități sociale.

Am început serile de teatru la Timișoara cu memorabilul Orașul nostru, o creație colectivă coordonată de Cristian Ban și produsă de Teatrul de Stat din Arad (recent întors de la București unde între timp a câștigat Premiul Juriului la FestCo). Spectacol plin de o nostalgie pe deplin asumată, Orașul nostru are două surse de la care pleacă: textul dramaturgului american Thornton Wilder și povestea reală de viață a unei femei care a trăit în Arad în perioada interbelică și apoi sub comunism, Maria Braun, una printre primele persoane care a confirmat prin acțiunile sale – a fost prima femeie care a condus o mașină, pe lângă propria afacere moștenită de la familie – faptul că progresul devenise de neevitat chiar și în micile orașe ferite din calea furtunilor schimbării. Cu o structură inovatoare pentru anul 1938 când a fost scrisă, piesa lui Wilder a avut și are parte de numeroase repuneri în scenă, fiindcă rămâne proaspătă prin abordarea directă și fără exces de ”iluzie teatrală” propusă de autor. Regizorul spectacolului, devenit el însuși personaj, se adresează direct publicului și îl ghidează prin povestea creării spectacolului, deodată cu povestea/ poveștile pe care spectacolul le spune, asigurând prin dinamica intervențiilor sale umorul de situație. Lumile ficționalizate și lumea intimă a spectacolului/ a teatrului se întrepătrund firesc, iar spectatorii se simt incluși fără ca pentru asta să fie nevoie de eforturi speciale. Contează, în montarea de față, evident, faptul că actorii arădeni – Ioan Peter, Cecilia Lucanu-Donat, Alex Mărgineanu, Angela Petrean-Varjasi, Dorina Darie-Peter, Ștefan Statnic, Robert Pavicsits, Roxana Sabău și Călin Stanciu – intră cu pricepere și cu mare plăcere în joc, dând glas nu numai personajelor de acum un secol, ci și peisajului sonor în care acestea evoluează. Aflați cu toții în scenă tot timpul, actorii asigură coloana sonoră a spectacolului, prin imitarea ca în teatrul radiofonic a sunetelor ce însoțesc mișcarea în lume a personajelor jucate de colegii de scenă. Zgomotul sticlelor cu lapte duse de lăptăreasă, mugetul vacii mulse de lăptar, delicatele clinchete de lingurițe care se aud când mama și fiica unei familii bune iau micul dejun, precum și multe alte sunete sunt atent reproduse de pe margine, sub ochii amuzați ai spectatorilor. Această abordare tip ”handmade” ajută la o credibilă întoarcere în timp, propusă de spectacol în continuarea unei căutări coerente a lui Cristian Ban, care a mai semnat tot la Arad spectacolul Ai mei erau super!, construit tot împreună cu actorii, pe baza poveștilor lor personale.

Poate cel mai puternic spectacol din cele pe care le-am văzut la TESZT, Norul din pantaloni regizat de Kokan Mladenovic la Teatrul ”Kosztolany Dezso” din Subotica, nu se bazează, de fapt, pe un poem de Vladimir Maiakovski, așa cum susține programul. În discuția de după spectacol, Mladenovic a recunoscut că așa zisul poem revoluționar care este citat vers cu vers în spectacol, fiecare vers dând tonul unei scene, este de fapt complet inventat chiar de el. Mladenovic și-a început spectacolul cu o scenă de manifest revoluționar în stilul unui confrate, Urban Andras, cel care l-a invitat să monteze acest spectacol, pentru ca apoi să schimbe stilistica aproape la fiecare scenă. Natura de manifest a spectacolului rămâne însă clară, este extrem de vocală furia creatorului acestui spectacol față de o lume care permite și chiar încurajează degradarea ființei umane, devenită mai puțin importantă decât banii. Corupția, influența politică malignă, abuzul, lipsa de coloană vertebrală, disprețul pentru bătrâni și cei aflați în nevoie sunt invocate prin scene puternic fizice, actorie, clovnerie, song-uri și texte de un umor dus la extrem. O parodie a unei parade de modă cu haine ”create” din pamperși pentru a critica o donație absurdă a statului sau o reclamă TV la recenta achiziție a statului sârb – avioane de război în valoare de milioane de euro care nu funcționează -, sunt doar două exemple în acest sens. O scenă în care artiștii redevin ei înșiși, își spun numele și numărul cărții de muncă și ies în avanscenă pentru a mulțumi umili și cu zâmbete false angajatorilor pentru că le-au mărit salariile, le plătesc taxele și beneficiile, dându-le astfel confortul necesar pentru a urca pe scenă seară de seară – se transformă într-o uriașă autoironie subliniind de fapt motivul principal pentru care artistul contemporan angajat la stat nu se mai poate lăuda că are coaie, ci doar un… nor în pantaloni. Ceea ce nu e valabil în cazul acestor artiști care au dat dovadă de verticalitate și curaj în a critica realități absurde cu mijloacele percutante ale teatrului.

Un alt exemplu în acest sens a venit din Ungaria, de data aceasta fiind vorba despre un grup de artiste independente, aflate la prima colaborare împreună, sub coordonarea regizoarei Veronika Szabo care a creat Queendom. Întoarsă în țară după mai bine de patru ani petrecuți la Londra, Szabo a țintit cu precizie o tematică de care noile generații sunt extrem de interesate peste tot în lume, oferind tinerilor din ”euroregiune” un topic arzător precum construcția feminității și implicațiile sale, într-un spectacol plin de umor dar și de intuiție…feminină. Spectacolul mi-a amintit de o creație extrem de puternică semnată de artista americană Young Jean Lee, Untitled Feminist Show (New York, 2012), care atingea aceeași formă de eliberare completă de sub dictatura tiparului unic de frumusețe acceptat și a prejudecăților legate de corp & feminitate. Prima scenă e o confruntare frontală riscantă, ce presupune dezbrăcarea completă a celor șapte performere și alcătuirea unui tablou cu nuduri, după modele picturale&sculpturale clasice reconfirmând un tip de frumusețe standardizată, impusă timp de secole în imaginarul colectiv și devenită o formă de prizonierat acceptat tacit de către femei. Această ”frumusețe tip” unanim acceptată și rar contestată va fi deconstruită cu mult umor și imaginație în următoarea oră și jumătate de către acest grup de tinere femei care ating un grad de libertate în reprezentație și de acceptare a propriului corp absolut reconfortante și pentru cei din sală.

The male gaze/ privirea masculină este și ea evocată atât indirect, într-o scenă de competiție dură pentru admirația privitorilor (îmbrăcate în rochii de seară, elegante și aranjate, femeile ajung să se bată pentru atenția celor din sală, afișând în continuare zâmbete ipocrite către public), cât și direct, în scena finală în care cele șapte performere își accesează partea masculină și aduc în scenă tipologii de bărbați reproduse caricatural – cowboy-ul macho, raper-ul dur, hipster-ul emotiv, etc – întorcând decis către public privirea a cărei țintă au fost în scenele precedente. Muzica are un rol important în relația cu publicul, care acceptă mult mai ușor adevărurile inconfortabile care le sunt transmise, acompaniate de hituri muzicale pop, ușor recognoscobile de către oricine. Replica spusă de una dintre performere într-un moment de confesiune către public – ”atât de mult am fost privită, și m-am conformat imaginii pe care oamenii o vedeau în mine, încât nici nu am avut când să-mi mai dau seama cine sunt cu adevărat” (citată de mine aici aproximativ) – rezumă esența spectacolului, o meditație inteligentă, onestă și directă despre cum poți/dacă poți să devii tu însăți ca femeie în lumea de azi.

Un spectacol cumva în oglindă cu Queendom a fost Macho Men produs de Reflektor Theater & BITEF Theater din Belgrad, conceput și regizat de Milena Bogavac și Vojislav Arsic. Același număr de șapte performeri confruntă în spectacol toate clișeele de reprezentare a ”bărbatului adevărat”, deschizînd o necesară discuție despre masculinitate și reprezentările ei standardizate. Cei șapte sunt simpatici, uneori fragili, alteori foarte copilăroși, sau chiar caraghioși în încercarea lor de a asimila această tipologie – oricum absolut rizibilă – care nu li se potrivește. Toți cei șapte performeri s-au născut după 1990, fapt pe care ni-l comunică spre finalul spectacolului, după o trecere în revistă a ideilor cele mai comune despre ”cum trebuie să fie un bărbat adevărat”, prezentate caricaturizat, cu un umor care produce atașament față de acești tineri și presiunea pe care ei o resimt, rar conștientizată chiar și de către ei înșiși. Trecerea de la general la particular se produce într-o scenă în care fiecare ne spune câte ceva despre el însuși, în paralel cu momente din istoria extrem de agitată a Balcanilor. Semnificativ pentru haosul de după căderea Cortinei de Fier este faptul ”banal” că au trăit în trei țări cu denumiri diferite până să împlinească 14 ani, fără să se mute din orașul în care s-au născut. Valurile istoriei și capacitatea lor de a ”mătura” destine devin deodată cât se poate de concrete pe măsură ce acești tineri bărbați ne comunică câteva adevăruri simple despre ei înșiși, marcând și contexul istoric. Înțelegem deodată că generațiile care s-au născut după 1990 au intrat de la bun început într-o lume cutremurată de războaie și ne amintim că  momentul 9/11 a produs un șoc major și a produs noi războaie care au generat valuri de migrație și inimaginabile tragedii: o lume care și-a pierdut liniștea. Acesta este locul în care tinerii de azi trebuie să devină femei sau bărabați, să-și caute și să-și construiască identitatea, să viseze și să-și atingă visele. De câte ori ni se pare că unii dintre ei nu corespund cu ideile noastre despre cum ar trebui să fie, poate că n-ar strica să ne amintim asta și să fim puțin mai înțelegători.

La această ediție, TESZT-Festivalul Euroregional de Teatru a lansat un call pentru căutarea de spectacole, iar organizatorii au primit peste 600 de propuneri de spectacole din care un juriu din cadrul teatrului le-a ales pe cele mai interesante. Nu toate spectacolele au fost la fel de reușite, dar proporția de producții care să genereze spectatorilor idei, întrebări, nedumeriri sau poate chiar revelații a fost considerabil mai mare decât în multe festivaluri care se laudă în special cu cantitatea de spectacole și invitați. Discuțiile de după fiecare spectacol au prelungit comunicarea spectatorilor cu artiștii, creând ad-hoc o necesară platformă de dezbatere prin care ideile lansate pe scenă să producă efecte cât mai profunde în societate. Ce poți să-ți dorești mai mult de la un festival de teatru?

Fotografii din arhiva TESZT 2018 – Teatrul de Stat ”Csiky Gergely”