Monica Lovinescu sau ce să faci cu vocea care ți se dă

Înainte de 1947, anul plecării ei din țară, Monica Lovinescu, studentă la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pasionată de teatru, fondase alături de Constantin Grigorescu și George Rosetti grupul Les Chameaux (Cămilele) și compania La Petite Scene, sub numele cărei au pus în scenă spectacolul Les Jours Heureux la Institutul Francez din București. În aceeași perioadă a participat la seminarul de artă dramatică susținut de dramaturgul Camil Petrescu. În 1949, după ce ajunge la Paris cu o bursă, se gândește în continuare la teatru, traduce în franceză trei piese de I.L.Caragiale și se gândește să monteze Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian. În cele din urmă, montează alături de tânărul regizor francez Nicolas Bataille spectacolul avangardist Thyl Ulenspiegel, propunându-i apoi acestuia să pună amândoi în scenă prima piesă a unui tânăr scriitor de origine română, Eugen Ionescu. E vorba despre La cantatrice chauve/Cântăreața cheală, spectacol care avea să lanseze cariera de dramaturg al absurdului a lui Ionescu, în cele din urmă semnat numai de Bataille, fiindcă a lui fusese ideea regizorală[1]. Legătura Monicăi Lovinescu cu teatrul se blurează apoi, pe măsură ce ea urcă pe cealaltă scenă, a istoriei, prin munca depusă la Paris, împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca, pentru postul de radio Europa liberă și, indirect, pentru țara din care plecase și pe care spera să o vadă eliberată.

Monica Lovinescu

***

Scenariul original Între câine și lup scris de Ilinca Stihi[2] pe baza documentelor de arhivă stă la baza producției din noiembrie 2023 a Teatrului Național Radiofonic, care a celebrat astfel Centenarul Monica Lovinescu. Spectacolul are consistența visului, fiind susținut de flashback-uri de memorie, intersectate cu fragmente din dosarele de la Securitate deschise pentru urmărirea Monicăi Lovinescu și a colaboratorilor postului Europa Liberă (dosarul Eterul). Amintirile jurnalistei (interpretate de Maia Morgenstern), întoarcerile ei în trecut, se articulează în timpul unei întoarceri acasă, la Paris, când este urmărită: la propriu de Securistul care i-a devenit umbră, supranumit Aznavour (interpretat de Zoltan Octavian Butuc), iar la figurat de ideea de „acasă”, care nu a părăsit-o nicicând. Imaginea unei case în care o femeie și fetița ei pregătesc fericite masa, la ceas de seară, este proiecția propriei dorințe de a se reuni cu mama lăsată în urmă la București, Ecaterina Lovinescu, arestată și lăsată să moară în închisoare de către poliția politică. Atacată pe drumul spre casă, Monica Lovinescu își accesează din nou amintirile pe patul de spital, având ca zgomot de fond aparatura din salon,  care produce o adevărată „simfonie a sunetelor” (Tom Brânduș e autorul excelentului peisaj sonor al producției).

Gândurile ei se întretaie cu fragmentele seci de dosar, cuvintele urmăritorilor care descriu pașii ei de zi cu zi. Revine sistematic și vocea de la începutul spectacolului, care descrie un joc din copilărie, „ce te face să-ți fie frică?”, lupta cu frica fiind laitmotivul spectacolului.

În timp ce fragmentele din dosar vorbesc despre așa zisa „ură congenitală față de România” pe care ar fi nutrit-o, Monica Lovinescu își duce viața la Paris cu gândul la România și la cum ar putea să fie aceasta eliberată de boala de care suferă, dictatura. În rama audio creată de Ilinca Stihi, sunetul tocurilor ei pe ciment sporește suspansul, reface traseul fricii, conștiința continuă a războiului ideologic în care Monica Lovinescu lupta, deși se afla departe de țară, în mijlocul societății franceze. „Ferestrele lor nu au perdele, nu au de ce să se ferească”, constată jurnalista. „Poate că ne desparte o linie fină, o graniță invizibilă”. Spectacolul sugerează că Monica Lovinescu și-a trăit viața în societatea franceză fără să fi plecat cu totul din țara în care s-a născut și la care se gândea constant.

Actrița Maia Morgenstern găsește un ton just pentru a-i da voce protagonistei, cu o anume fermitate când își articulează dorințele personale – „Vreau să trăiesc în tranșeele mele de cărți” – dar și cu uimire combinată cu frică atunci când povestește că a avut un vis bizar – o vizită la Sala Palatului, cu o tribună plină de figurile istorice cunoscute, în frunte cu cuplul Ceaușescu, dar și cu Ana Pauker, alături de care „Mi-am dat seama că aveam și eu microfonul meu acolo!”.

Valoarea spectacolului vine din felul în care alcătuiește fundalul sonor pentru o rememorare credibilă, aducând alături fragmente de realitate trăită – Monica Lovinescu chiar a fost atacată când venea spre casă, la Paris, cazul fiind investigat de poliția franceză – cu extrase din dosarele aflate în arhiva CNSAS. Sunetul mijloacelor de supraveghere tehnic-operativă și silabisirea notelor seci din dosare redau ariditatea acestora, lipsa de sens a multor cuvinte, maculatura întocmită de cei care au urmărit-o o viață întreagă.

Dialogul imaginar dintre Monica Lovinescu și Securistul Aznavour este construit prin opoziție: el este insinuant, ironic, o îndeamnă să citească printre rânduri, în timp ce ea insistă asupra realităților care acuză regimul de care el este plătit. Aznavour, simbolul pentru o structură paralelă – poliția politică – care a căpușat societatea românească timp de peste 40 de ani, o provoacă fățiș, fără rușine, cei doi stau față în față ca o imagine a bătăliei dintre bine și rău. „Toate motivele fricii tale sunt doar în tine”, spune Securistul filozof. „Trebuie să te liniștești, să respiri, budiștii cred că asta e tot ce trebuie să faci ca să trăiești. De restul avem noi grijă…”, în timp ce pe fundal se aud oi behăind, o întreagă populație pe care securiștii o „hipnotizează” ca să se abandoneze, să uite de stresul din viața lor, să se lase conduși.

„Frica e o construcție a minții, un delir al organismului”, spune ea, înțelegând că poporul despre care și cu care vorbește la microfon trăiește în frică. Întreg spectacolul creat de Ilinca Stihi respiră starea de frică, tensiune, suspans, și, grație reconstrucției sonore a acestor stări, a ritmurilor care ni se transmit în timp ce ascultăm, ni se pare că suntem în mintea Monicăi. Și înțelegem împreună cu ea cum de a fost posibil ca o asemenea „hipnotizare” să dureze peste patru decenii.

Dar, până la urmă, din fericire, „E greu să scoți vocea din om, uneori nici moartea nu poate face asta!” Cu siguranță în cazul Monicăi Lovinescu vocea a rămas și se aude și azi, după 100 de ani de la nașterea ei.

[1] Informații din Arhiva Lovinescu/ Fundația Humanitas Aqua Forte, redate în expoziția Monica Lovinescu, vocea care ni s-a dat, o producție ARCEN și La Mița Biciclista Stabiliment Creativ, 2023

[2] Scenariu original de Ilinca Stihi, inspirat de viața și opera Monicăi Lovinescu, cu inserții din materiale documentare din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). În distribuție: Maia Morgenstern, Zoltan Octavian Butuc, Voicu Hetel, Ionuț Kivu, Alex Moustache, Adrian Nour, Robert Radoveneanu, Daniel Tudorică, Alexandru Voicu, Antal Omar. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Dan Handrabur. Sound design: Tom Brânduş. Redactor: Oana Cristea Grigorescu. Regia artistică: Ilinca Stihi. O producție a Teatrului Național Radiofonic.