10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabriel Sandu și Zeițe de categoria B de Alexandra Felseghi sunt două spectacole semnate de regizori sensibili la condiția artistului, care își iubesc și respectă actorii; sunt două spectacole despre fragilitatea artistului, despre duritatea concurenței în artă și despre exploatarea la care consimte artistul, supus presiunii afirmării.
Prețul eșecului
La Teatrul de Stat din Constanța, în orașul unde în 60 de ani Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia a scris istoria succesului și căderii lui în derizoriu, Gabriel Sandu adună și organizează într-un scenariu fragmentar povestea a unsprezece artiști care s-au pierdut sau și-au înfruntat eșecul. Regia semnată în tandem de Elena Morar și Gabriel Sandu reușește într-un maraton de trei ore un pseudo-performance muzical-teatral, al cărui inițial aer de divertisment se rarefiază pentru a vibra la final coarda dramatic-umană. Rama narativă a spectacolului ne plasează la Bienala de Artă de la Veneția unde o fostă solistă convertită în curator de artă prezintă povestea artiștilor refuzați la Mamaia sau al căror destin s-a intersectat cu acesta. E evocată, astfel, atmosfera fals glamour-oasă, presiunea competiției, dar e atinsă și problema libertății confiscate prin motivul „sechestrării” artiștilor pe toată perioada Bienalei în Pavilionul României din Gardini. Ideea corespondenței cu artele vizuale face un racord polemic și autoironic cu „Retrospectiva imaterială a Bienalei de la Veneția”, performance-ul coregrafic semnat de Alexandra Pirici și Manuel Pelmuș în Pavilionul României la ediția 2013 a Bienalei. Referința la Bienală interoghează iluzia depășirii relevanței naționale și oferă vizibilitate artiștilor „de categoria B” tocmai prin rememorarea unor episoade din istoria neoficială a Festivalului de la Mamaia, dar reale prin componenta docufiction a poveștilor celor ce s-au dorit vedete și au eșuat. În viziunea regizorală, fiecărui monolog îi sunt asociate imagini de arhivă cu solistul al cărui destin se întâlnește cu cel al personajului narator într-un punct de fragilitate. Astfel, alcoolismul care i-a fost fatal lui Aurelian Andreescu e punctul de conexiune cu Radu, interpretat cu sobrietate lucidă de Lucian Iftime. Ștefan Mihai dă voce adolescentului Cristi urmărit de îndoiala că nu vocea, ci condiția sa de nevăzător l-a propulsat pe scenă, prin comparație cu George Nicolescu. E convingător surprinsă stângăcia mișcărilor, dublarea discursului prin limbajul semnelor, descărcarea nesiguranței în vocea ce validează calitățile muzicale ale personajului. Povestea Irinei, interpretată cu un dram de autoironie de Ecaterina Lupu, introduce tema pastișei și a imitației în artă prin vocea și gesturile calchiate după ale Marinei Voicu. Complementar, povestea glisează aici în melodrama falselor iluzii de celebritate, livrate pur performativ. Povești de iubire și ratare artistică spun Liliana Cazan și Luiza Martinescu, tensionând dramatic cursul spectacolului prin actorie de cea mai bună calitate, iar Cristiana Luca atinge problema imposturii prin personajul Andreei Bălan, convinsă că și-a pierdut vocea cântând la Mamaia cu microfonul închis (!). Remarcabila mobilitate facială comică și nuanțele de expresie surprind inconsistența personajului real. Florin Aioane cu personajul lui Matei de la Akcent tulbură tonul ușor nostalgic al amintirilor cu semitonul violenței fizice și al rătăcirii valorilor etice. Secvența invită la chestionarea efectelor violenței extinse asupra mediului și a degradării umane, prin soluții regizorale directe ca bătaia în marea de pet-uri sau doar sugerate prin referințe filmografice (dansul maimuței). De altfel, umorul irigă spectacolul și oferă puncte de divertisment ce susțin momentele muzicale și reface de fiecare dată echilibrul fragil dintre puritatea impulsului exprimării artistice și derapajele individuale la confruntarea cu eșecul. Întreaga distribuție atacă cu aplomb muzica interpretată live într-o manieră ce trimite la modelul evocat fără a încerca să îl imite. (Meritoriu sound-designul și adaptările lui Alexandru Neș). Imagini documentare proiectate pe ecranele din scenă amorsează un dialog în oglindă cu vedeta corespondentă și subminează, totodată, aura falsă a statutului de star. În interstițiul dintre personaj și modelul său real se insinuează vulnerabilitatea condiției artistului. Imaginarul cuplu de adolescenți Crina și Felix (Ramona Niculae și Theodor Șoptelea) introduc tema clacării în fața eșecului și a derapajului mental. Cu inima de porțelan supradimensionată în brațe, personajul Felix se frânge, incapabil să iasă din fantasma iubirii predestinate față de Crina, transformată în idol de mucava.
Foto: Marian Adochiței
Cu rolul Crina, Ramona Niculae marchează un debut remarcabil. Dincolo de educația și calitățile ei muzicale, o prezență scenică magnetică, o conectare naturală la partenerul de joc în scurtele scene de dialog atrag atenția asupra talentului ei plurivalent. Mireille, personajul Mirelei Pană, e liantul tuturor poveștilor în rolul curatoarei pragmatice, conștientă că prețul succesului, niciodată garantat, e sacrificiul libertății. Premiată la Mamaia în 1998, Mirela Pană basculează între două stări, cea actuală de curatoare inspirată de autoritatea Marinei Abramović și despărțirea de trecut și de gloria apusă a Festivalului de la Mamaia. Monologul ei final lansează metafora soarelui bolnav, acoperit de eclipsa anunțată (a Festivalului) în viitorul apropiat și îi eliberează pe artiștii Bienalei din nostalgia trecutului și din falsa captivitate din visul de glorie; căci ușile pavilionului au fost mereu deschise. Textul de spectacol își relevă încă o dată bogăția sensurilor, oferind actorilor un bogat material de joc performativ și dovedește calitățile trupei constănțene.
Scenografia minimalistă (Miruna Croitoru) folosește câteva scări modulare care prin combinare compun fie scena Festivalului de la Mamaia, fie trimit la elemente din arhitectura Pavilionului României din Giardini (scările monumentale de acces în clădire). Panouri mobile, ecrane integrate în decor și proiecțiile care curg dau amploare scenei Studio și sugerează eficient alternanța spațiilor de joc. O mențiune merită și costumele care trimit la standardul ținutelor de scenă ce conțin referințe la stilul epocii fără a le parodia. Luminile filtrate recreează strălucirea showului, dar și spotul crud al ringului confruntărilor dure din mediul muzicii ușoare. În atingerea tonului firesc al confesiunii, amintirea și parabola se susțin reciproc în regia atentă la echilibrul emoției ferite de imitație parodică sau melodramă. Spectacole ca acesta restituie adevărul că succesul vedetelor s-a clădit pe lupta și eșecul multor artiști care nu au ajuns să se afirme; că celebritatea și ratarea sunt mereu însoțite de sacrificii. În epoca rețelelor de socializare unde fiecare se visează măcar o zi vedetă, spectacolul acesta de echipă recuperează omul din mașina de tocat vise a celebrității.
Ofelia, Julieta & Co după 20 de ani
Ce actriță nu și-a dorit să joace celebrele personajele tinere ale dramaturgiei? Umbra vârstei a doua îngustează, însă, plaja rolurilor și actrițe care la tinerețe se afirmaseră strălucitor descoperă după 50 de ani că anonimatul le înghite treptat cariera. Iar dacă întreaga lor viață profesională s-a desfășurat într-un teatru dintr-un oraș mic (să nu-i spunem provincie), sentimentul marginalizării e cu atât mai dur. Această delicată problemă a înfruntării felului în care sistemul le eclipsează pe actrițele trecute de prima tinerețe e subiectul propus de regizorul Andrei Măjeri în spectacolul Zeițe de categoria B, pe un text de scenă scris la sugestia lui de Alexandra Felseghi în urma interviurilor cu cele trei actrițe din distribuție: Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdo și Silvia Luca. Spectacolul e co-produs de Creart-Teatrelli împreună cu cele trei teatre din care provin actrițele: Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani și se joacă în toamna aceasta în toate teatrele partenere.
Episoade din biografia reală a celor trei actrițe sunt topite în textul structurat ca serie de monoloage irigate de referințe directe la momente de criză din cariera lor. Scena judecății lui Paris introduce prin referința mitologică motivul zeiței și al aurei asociate actrițelor la apogeu, dar induce și o critică transparentă la machismul și misoginia cu care sunt judecate ele în mediul teatral autohton. Viața privată a actrițelor e mai ales subiect de „culise”, dar despre dezamăgirile, marginalizarea și sacrificiile lor nu se vorbește mai deloc. Andrei Măjeri restituie cu acest spectacol dreptul la viața privată și le redă demnitatea acestor zeițe, cum le numește generic, care continuă să strălucească prin verticalitatea lor și după stingerea gloriei tinereții. Condiția lor de femei, soții sau mame se confruntă cu cea de artiste într-o mărturie a sacrificiilor pe care le-au acceptat pentru a-și împlini aspirațiile. Indirect, protagonistele se supun acum unei noi judecăți a lui Paris, jucând acest spectacol în teatrele în care s-au consacrat la tinerețe.
Foto: Paco Pamfil
Costumele selectate din colecția designerului Lucian Broscățean conferă actrițelor eleganța divei, pun în valoare statura și prestanța lor, dau spectacolului referințele frumuseții absolute atribuite scenei. Cutia neagră la care se rezumă scenografia e locul de unde răsar amintirile într-un moment de sinceritate și luciditate cu sine și cu viața lor. Bara cu costume le intermediază evocarea rolurilor importante din carieră, dar și momente de înfruntare a dezamăgirilor, de reevaluare a eșecurilor, de afirmare a demnității în tonul acceptării fără resentimente a pierderilor pe care le-au adus anii. Actrițele ajung să se confunde cu personajele lor într-un demers documentar asumat și într-o punere în pagină regizorală ce folosește citatul sau doar sugestia lui, ceea ce pentru spectatorul „avizat” aduce un plus de savoare acestui spectacolul autoreferențial la lumea teatrului. Tema rămâne relevantă, însă, în „societatea spectacolului” în care ștergerea graniței dintre social și privat ne fragilizează pe toți. Poate că unul din efectele colaterale ale spectacolului e că ne invită să ieșim din reflexul celebrității, să recunoaștem omenescul și vulnerabilitatea actorului din spatele fiecărui rol.
Dacă pierderea atuurilor tinereții e mai dureroasă pentru actrițe decât pentru oamenii obișnuiți, scena – indiferent de genul artistic – e o mașină de tocat visele de glorie. Zeițe de categoria B și 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia au marele merit de a vorbi cu sinceritate și căldură umană despre partea umbrită a carierelor artistice; salvează din istoria personală momente când orice artist a fost pentru o clipă o zeiță/un zeu inclasabil în categorii, ireductibil la clișee.
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide