Livada de vișini a lui Benedict Andrews: o lume care iese din scenă

Dintre toate spectacolele cu Livada de vișini pe care le-am văzut în 30 de ani de scris despre teatru, versiunea de la Donmar House a regizorului australian Benedict Andrews, având la bază adaptarea făcută de el piesei lui Cehov, m-a impresionat poate cel mai mult. Nu e un spectacol perfect, dar imperfecțiunile lui emoționează și uimesc, fiindcă aduc această experiență numită teatru mai aproape de spectatori, oferind un Cehov pentru generațiile de azi. Adaptarea operată asupra textului produce o conectare cu momentul actual și dezbaterile politice care îl definesc, ceea ce încarcă benefic spectacolul și ne amintește că, dincolo de calitatea elementelor sale concrete, teatrul e mai ales despre surprinderea unui ”zeitgesit”.

Totul începe cu reimaginarea spațiului de joc, care profită de atipicul clădirii St. Anne’s Warehouse din New York, de obicei „îmblânzit” cu trucuri tehnice ca să poată găzdui spectacole mai convenționale.[1] În acest caz, zidurile din cărămidă aparentă, ușile mari, duble, cu arcade ample, devin la final casa golită de suflet, la plecarea celor care au locuit-o până atunci. Înainte de asta, la intrarea publicului, care e așezat pe toate cele patru laturi, înconjurând spațiul de joc intim, toți spectatorii fiind suficient de  aproape de actori încât să le sesizeze mimica, locul e decorat cu uriașe covoare în nuanțe de oranj, ce dau un aer vesel „camerei” în care se vor petrece ultimele scene de dinainte de despărțirea de livadă… Dar culoarea covoarelor e puțin ștearsă, ca și cum s-ar fi pierdut treptat, în timp, devenind mai degrabă amintirea culorii originale, iar decorul nu include alte obiecte, ele sunt amintite la un moment, mai ales dulapul de 100 de ani, dar nu le vedem. Absența lor spune și ea ceva, și ne duce cu gândul la Peter Brook și ideile lui despre Spațiul gol (decor Magda Willi).

Ca de obicei, livada e metafora pentru valorile culturale care definesc o anumită epocă, în acest caz lumea pe cale de dispariție fiind aceea care apreciază orice altceva decât banii, refren ce revine și în song-urile cântate pe scenă, în special în cel al lui Lopahin, jucat de actorul britanic Adeel Akhtar (excelent și în serialele britanice, dar și pe scenă). Lopahin-ul lui e îmbrăcat cu haine scumpe, dar pe care nu știe să le poarte, e împodobit cu bijuterii de aur pe care le zornăie ca să se observe, și e sincer emoționat la apropierea de rafinata, eleganta și aeriana Ranevskaia (Nina Hoss) care i-a arătat bunătate când era copil, și la care se uită ca la o ființă de pe altă planetă. O planetă unde banii nu contează, fiindcă Ranevskaia și fratele ei nu au nici o idee despre cum se fac banii, ci doar un talent extraordinar de a-i cheltui, o planetă unde se trăiește și iubește pătimaș și nechibzuit, unde se discută intens, ore în șir, iar ideile prind viață. Iar cu ideile Lopahin nu știe ce să facă. Dar oare noi, în acest moment în care ideile de dreapta și de stânga se confruntă radical, în care cele două capete ale spectrului politic, cu idealismele lor de sens opus sunt periculos de aproape unul de altul, cum explică ”the horseshoe theory”, oare noi mai știm ce să facem cu ideile?

În afară de acest „cuplu” imposibil, Ranevskaia-Lopahin, care distilează în el caracteristicile celor două lumi confruntându-se pe scenă și apropiindu-se la un moment dat suficient cât să aibă loc un sărut, de care amândoi se feresc apoi să-și amintească, cel mai interesant personaj este veșnicul student Trofimov. Andrews îl distribuie în acest rol pe Daniel Monks, un tânăr actor australian cu dizabilități (premiul AACTA Award for Best Actor în 2018 pentru rol principal în filmul Pulse). Acest Trofimov, care nu-și controlează decât o mână și un picior, parte din corp fiindu-i paralizată, e o adevărată mașină de idei progresiste, pe care le vehiculează cu intensitate, în ciuda indiferenței celor din jur, burghezii plictisiți de propriile avantaje și stil de viață, pe care le iau drept bunuri asigurate. Trofimov pledează pentru dreptate și egalitate, pentru o șansă dată umanității de a-și împlini potențialul moral, iar tonul lui de purist moral e aproape înfricoșător. El acuză „inteligentsia”, a se citi liberalii progresiști, că au devenit „zombies” narcisici, dependenți de ecranele proprii, prin care văd lumea, alegând să citească și să creadă numai ce le confirmă convingerile deja cimentate (confirmation bias), în timp ce distanța între cei 1% puternici și bogați și restul lumii crește văzând cu ochii, pe fondul inacțiunii lor. Deși, teoretic, Trofimov vorbește despre Rusia lui Cehov, discursul lui adaptat reflectă o problematică actuală, comună în Est și Vest, odată cu unificarea sistemului capitalist. Iar când acuză disprețul față de imigranții care duc greul muncilor nedorite de cetățenii societăților civilizate, disprețuiți și hăituiți de noile forțe naționaliste, discursul lui e aplaudat la scenă deschisă de newyorkezii îngroziți de măsurile luate de noua administrație americană de la începutul acestui an împotriva imigranților. El sună  la fel de familiar și pentru cetățenii unei Europe în care partidele de dreapta iau tot mai mult elan și cer impunerea de reguli suveraniste. Limitat de propria-i condiție fizică, Trofimov devine un personaj paradoxal: cineva incapabil de acțiune (de altfel, e ironizat de ceilalți fiindcă e student de prea mult timp), dar care mânuiește perfect ideile și e singurul cu o viziune despre lume și viață.

Cum spuneam, spectacolul nu aspiră la perfecțiune, e neomogen și are scene în care tensiunea se pierde, actorii par să fi primit indicația de „a fi” pur și simplu în scenă, de a locui spațiul în care pășesc ca într-o cameră magică a ficțiunii, intrând în rol. La ieșirea din scenă ei se așază pe scaune între spectatori și devin brusc „civili”, iar felul în care se „ascund” printre noi ne confirmă că tot ce se întâmplă pe scenă ne privește direct și personal, că oricare dintre noi putem fi în situații similare: cu datorii la bănci, cu împrumuturi neplătite, cheltuind mai mult decât ne permitem și, neștiind să investim, să profităm de trendurile financiare, să ne multiplicăm și diversificăm veniturile, putem să devenim oricând victimele acestei lumi conduse de bani și de profit. Specia acelora fascinați de cărți, de idei, de artă și obiecte vechi, precum dulapul de 100 de ani, căruia Gaev îi aduce o odă/ în acest caz dulapul fiind un spectator ales la întâmplare/ această specie privilegiată, romantică, trăind pasional, cu nepăsare față de bani și visând la muzică (câteva songuri sunt incluse în spectacol, dar efectul lor e minim) și orașe rafinate, precum Parisul (aici reprezentând Europa) este, o spune acest spectacol, pe cale de dispariție. I se pregătește din nou ieșirea din scenă.

În spectacol, ieșirea din scenă a familiei deposedate de livada de vișini este momentul culminant: actorii smulg de pe jos covoarele, cele de pe zid se ridică și dispar brusc, lăsând la vedere cărămida roșie, goală, iar magia scenei dispare într-un minut, asemeni unui construct cultural măturat de măsurile menite să îl distrugă. După câteva ezitări și reîntoarcerea Ranevskaiei de la ușă, familia iese pe ușa din scenă care dă direct în stradă, lăsând aerul rece al serii să cuprindă spectatorii, luând cu el ceea ce a mai rămas din nostalgia pentru lumea dispărută.

***

Născut în Adelaide, Australia, în 1972, regizorul Benedict Andrews e cunoscut pentru rescrierile pieselor clasice pe care le regizează, atât în Australia, cât și în Europa. A rescris și regizat piese de Shakespeare, Cehov, Genet, Tennessee Williams, dar și piese ale unor autori contemporani, printre care Martin Crimp, Marius von Mayenburg, David Harrower, Caryl Churchill și Sarah Kane. Andrews e un obișnuit al teatrului Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, dar și al Young Vic, Londra, Sydney Theatre Company (STC), Belvoir St. Theatre din Sydney, dar și al Teatrului Național al Islandei din Reykjavik, unde s-a stabilit. Andrews lucrează mult și spectacole de operă, a debutat în filmul de lungmetraj în 2016, cu Una, o adaptare a piesei Blackbird the David Harrower și în 2014 a publicat un volum de poezie.

[1] Pentru seria de spectacole din New York compania a adaptat acest spațiu, astfel încât să semene cât mai mult cu cel de la Londra, care este gândit special pentru o experiență cât mai apropiată de public.