Legături neprimejdioase la Teatrul Mic

Motto: ”When a subject is highly controversial—and any question about sex is that—one cannot hope to tell the truth. One can only show how one came to hold whatever opinion one does hold.” (Virginia Woolf/A room of one’s own)

Când un subiect este foarte controversat – și orice întrebare legată de sex este așa – nu poți spera să spui adevărul. Poți doar să arăți cum ai ajuns la oricare ar fi opinia ta. (Virginia Woolf/ O cameră numai a ei)

De ce să faci un spectacol, dacă nu vrei să spui nimic relevant pentru lumea în care trăiești? E o întrebare la care încerc să găsesc un răspuns de când am văzut spectacolul Legături primejdioase, montat de curând de Cristi Juncu la Teatrul Mic. Am avut la dispoziție aproape patru ore și o pauză ca să fac supoziții cu privire la motivația cuiva de a aduce în scenă în România anului 2019 acest text adaptat de britanicul Cristopher Hampton în 1985 după romanul epistolar din 1782 al marchizului francez Choderlos de Laclos. Și, în particular, cu privire la motivația unui regizor despre care știam că alege de obicei cu precizie texte capabile să vorbească unui public contemporan, apt să identifice subiecte consistente de conversație și să plece de la teatru îmbogățit.

În Legături primejdioase e vorba despre doi nobili francezi, un el și o ea, atât de bogați și de plictisiți încât inventează ca distracție un sistem de seducție complicat și destul de pervers încât să-i protejeze de urmările propriilor lor fapte. Într-un fel, ca sistemul bancar. Creat și manipulat de cei 1%, procentul celor care conduc lumea. Dar asta nu are nici o legătură cu spectacolul. Deși ar fi putut avea. Multe alte legături s-ar fi putut face cu lumea de azi, o lume în care cei puternici profită fără scrupule de cei lipsiți de putere, în care manipularea este din nou o artă, upgradată odată cu noile tehnologii, în care trădarea – politică, personală, socială – e la ordinea zilei, iar denigrarea e respirată odată cu aerul, etc, etc. Din păcate, nimic din toate astea nu apare în spectacol, dar nici alte posibile interpretări, nici o conexiune asociativă cu lumea de azi nu se poate face, oricât ai încerca, spectacolul e pur și simplu suspendat în timp, cu lumea lui fără nici o legătură cu lumea noastră.

Și e cu atât mai regretabil cu cât lumea spectacolului e altfel bine construită, cu un decor inteligent imaginat de Cristina Milea, care așază spectatorii pe două laturi, ca într-un tribunal – deși nu li se va cere să judece nimic. Acoperite de flori seducătoare, obiectele din decor ascund, de fapt, depravarea celor care le manevrează, așa cum costumele sofisticate, create cu multă imaginație și cu accente sado-maso folosite autoironic, proiectează false aparențe, în spatele cărora se află un gol înspăimântător. Lumea spectacolului e animată de actori excelenți, subtili, plini de forță și de nuanțe, care ar fi putut da voce oricărei viziuni regizorale: excelentă este Diana Cavalliotti, cerebrala marchiză de Merteuil cea lipsită de inimă și de conștiință, subtil și seducător este Florin Piersic jr. în rolul lui Valmont, și mișcătoare este mai tânăra lor colegă Alina Rotaru, în rolul victimei celor doi nobili. Dar nuanțele jocului lor se consumă în zadar, fiindcă nu e nimic de transmis aici pentru spectatorii din sală: cui îi pasă de chinurile prin care trece o femeie sedusă și abandonată de doi oameni bogați și plictisiți care schimbă cuvinte inteligente cu un aer prețios și suficient? Și, mai ales, ce a vrut autorul să spună cu aceste frământări în gol? De partea cui se află el în această confruntare? De ce nu se aude tocmai vocea lui?

Mizanscena este, prin definiția ei, o formă de asumare a unor idei, un discurs despre lume și viață care incorporează viziunea celui care angrenează oameni, decoruri, mijloace tehnice, totul cu scopul de a demonstra ceva, de a ne convinge de adevărul lui, oricare ar fi acela. Regizorul e cel care are ceva de spus, de obicei ceva nou, diferit de ceea ce au spus alții plecând de la același text/piesă.

Într-un timp al extremelor, când e aproape imposibil să nu-ți asumi o poziție fie și față de o simplă afirmație postată pe Facebook, într-o lume care se articulează prin contraste și în care o revoltă stă să izbucnească la fiecare pas, devine chestionabilă această ecranare completă a realității, alegerea evazionismului¹, a auto-extragerii din context a celui care face un spectacol de teatru. Lipsa de poziționare față de temele și subtemele care traversează adaptarea lui Hampton (oricum datată, fiindcă a fost făcută în 1985) devine o provocare pentru cei poziționați deja, care atacă spectacolul de pe poziția spectatorului din 2019 înșelat în așteptările sale, atac sintetizat într-un articol din Libertatea care, în ciuda senzaționalismului său evident, are o bază de adevăr.

Când un creator nu-și asumă propriul discurs, de orice tip ar fi el, oricine îl poate acuza că reconfirmă status-quo-ul, că se așază de partea celor care țin cu dinții la prezervarea unei situații de fapt, oricât ar fi ea de dăunătoare pentru alții. Să nu iei nici o poziție devine cea mai clară formă de conservatorism. Ajuns în punctul acesta, nu ți se mai permite nici măcar să te declari – cu argumente – conservator.

Condiția femeii – o temă ratată (din nou)

Am ales citatul din celebrul eseu al Virginiei Woolf ca motto fiindcă cel mai regretabil mi se pare faptul că autorul spectacolului Legături primejdioase, un regizor pe care l-am admirat adesea pentru munca lui de a căuta, de a alege, de a traduce și de a adapta noi texte pentru scenă, nu doar că ”nu ne spune adevărul” despre legăturile primejdioase și confruntarea dintre sexe – Virginia Woolf are dreptate că asta ar fi imposibil – dar nu ne arată ”cum a ajuns la opinia pe care o are”. Mai grav, nu reiese din acest spectacol că ar avea vreo opinie, oricare ar fi fost ea, față de temele textului pe care îl montează. Astfel încât acest titlu, la prima vedere interesant pentru repertoriul unui teatru (aici s-ar putea deschide, a câta oară?, o amplă discuție despre principiile de alcătuire a repertoriilor) dezamăgește spectatorul prin lipsa oricărei posibile ”primejdii” venite dintr-o eventuală intepretare.

Am ales acest motto și fiindcă o temă importantă din Legături primejdioase este chiar condiția femeii la vremea scrierii lui de către marchizul de Choderlos de Laclos, cu o sută de ani înainte ca Virginia Wolf să se nască: condiție de victimă, de ființă lipsită de libertatea de a alege, de cantitate neglijabilă în jocul social sau cel mult de capital pentru diverse negocieri. Condiție căreia inteligenta marchiză de Merteuil se decide să-i scape, asumându-și curajos condiția de libertină într-o lume în care singurii care aveau acest privilegiu erau bărbații.

În foarte multe feluri, această condiție subalternă a femeii s-a perpetuat până în zilele noastre, ascunsă sub pojghița modernizării. E o situație adesea apărată nu numai de către bărbații-stâlpi ai patriarhiei, ci chiar și de către acele femei care profită, într-un fel sau altul, de ierarhiile patriarhale sau cărora le e prea frică de emancipare, fiindcă libertatea vine la pachet cu multe riscuri și responsabilități.

Știu că nu e treaba unui critic să spună cum ar fi trebuit să arate un spectacol sau pe ce teme să insiste el, dar de vreme ce autorul spectacolului ne lasă în ceață îm această privință, fac și eu de data asta o excepție pentru a afirma că un spectacol care să urmărească acest personaj complex, marchiza de Merteuil, și să abordeze temele legate de ea ar fi fost un spectacol de real interes pentru spectatoarele din România lui 2019, printre care mă includ.

Dar pentru asta ar fi fost nevoie de o regizoare femeie.

1^ Notă special dedicată celor care se vor grăbi să identifice în folosirea acestui concept o trimitere la practicile cenzurii din timpul regimului comunist, care cataloga drept ”evazionist” orice artist care nu corespundea cerințelor realist-socialiste. În fapt, evazionismul are semnificațiile lui și dincolo de regimurile totalitare.