Lebedele negre ale timpurilor noastre

După izbucnirea războiului din Ucraina, una dintre dilemele care au frământat lumea teatrului european (și care a generat pentru scurt timp dezbateri și în bula digitală românească) a fost modul în care ar trebui abordate textele clasicilor ruși în acest nou context. Cum mai pot fi rostite pe scenă replici ce evocă „sufletul rus” și „ruskii mir” (lumea rusă) fără a risca să sune părtinitor, ireverențios față de ucrainenii care luptă pentru supraviețuire sau să pară o justificare a naționalismului umanist al literaturii ruse? Pot creatorii de teatru, care au crescut venerând literatura rusă, să își pună sub semnul întrebării propriile simpatii, cu luciditate și spirit critic? Sau e mai onest să luăm o pauză înainte de a aborda din nou aceste texte?

Alvis Hermanis, regizorul leton cu reputație de artist provocator, a decis că la Teatrul Nou din Riga (Jaunais Rīgas Teātris, JRT), unde e director artistic, textele clasicilor ruși vor fi montate doar dacă pot oferi un comentariu direct asupra evenimentelor actuale. Spectacolul Lebăda neagră (Melnais gulbis), pe care l-am văzut vara aceasta la finalul stagiunii de la JRT, e o adaptare neconvențională a romanului Idiotul, de Feodor Dostoievski.[1] Hermanis folosește această ocazie pentru a construi un comentariu incisiv, ca o Matrioșkă complexă, cu multe straturi de semnificații și referințe eclectice.

Prima scenă din Lebăda neagră se deschide cu o festă subtilă jucată spectatorilor – în timp ce ochii ne sunt ațintiți asupra scenei iluminate glacial, o voce mieroasă și tonică ni se strecoară în timpane fără a-i detecta imediat originea. Naratorul, prudent ca o fiară, se târăște la propriu pe o plasă metalică deasupra capetelor noastre. Înainte ca figura sa să prindă contur clar în mințile spectatorilor (mi se pare pe rând ba Rasputin, călugărul nebun, ba Polunin, balerinul tatuat pe piept cu chipul lui Putin, ba alte proiecții pe care această apariție le declanșează), bărbatul cu bustul gol și barbă roșcată ne vorbește despre experiența epilepsiei trăită de nimeni altul decât Feodor Mihailovici Dostoievski. Pentru emfază, își trece o mână tremurândă printre barele de metal (aluzie subtilă la gratiile unei închisori) imitând sunetele stridente și convulsiile unei crize epileptice, după care coboară jovial în lumina reflectoarelor.

Apariția cu aură mistică, interpretată fabulos de Kaspars Znotiņš, îl întruchipează pe Lev Nicolaevici Mîșkin, protagonistul romanului Idiotul. Acesta e oglindit de chipul lui Dostoievski din portretul hiper-realist din fundalul scenei. Cei doi arată identic. Rezonerul din fața noastră, Mîșkin, cu zâmbetul său tâmp și atribute de fost pușcăriaș („zek”) – cruce la gât, tatuaje cu motive comuniste și ortodoxe, șlapi din cauciuc și pantaloni de trening – e secondat în fundal de imaginea unui Dostoievski îngândurat, așezat la masa de scris, cu penița scufundată într-o revărsare purpurie – fundalul cromatic dominant al spectacolului.

Această intrare în scenă, facilitată de posibilitățile tehnice oferite de noua sală inaugurată simbolic odată cu premiera producției, într-un teatru modern, complet renovat, stabilește optica oferită de regizor. Hermanis alege să adapteze doar prima parte din Idiotul, extrăgând lumea rusă de care are nevoie pentru a-și susține comentariul. Timp de trei ore (în trei acte, cu două pauze), spectacolul urmează în mare parte linia narativă a romanului, actualizată și condensată pe alocuri în monologuri. Scenariul curge de la întâlnirea providențială a prințului Mîșkin cu Parfion Rogojin în tren, trecând prin intrarea acestuia în lumea familiei Epancin, până la petrecerea tumultuoasă de la ziua de naștere a Nastasiei Filippovna Barașkova, când lucrurile iau o turnură neașteptată, iar Nastasia fuge sfidătoare cu Rogojin – începutul sfârșitului pentru personajele principale.

Secvență din spectacolul „Lebăda neagră”, r. Alvis Hermanis/JRT; credit foto: Jānis Deinats

Însă piesa de rezistență a acestei montări și găselnița ingenioasă a lui Hermanis este transpunerea materialul romanului într-un cadru neașteptat: în convenția baletului clasic. Deși actorii nu sunt dansatori profesioniști, ei poartă costume de balet și poante, intrând și ieșind de pe scenă în formații de balet sincronizate. Pe tot parcursul spectacolului, personajele sunt, întâi de toate, balerini. Dialoghează în timp ce își fac încălzirea la barele de balet, se mișcă cu eleganța constrânsă de tutu-uri și colanți, menținând o postură impozantă. Prin disciplina sa draconică, baletul evocă rigoarea și supunerea cerută de un regim militar – costumele (create de designera Jana Čivžele) devin o metaforă a uniformelor, stabilind ierarhii clare, unde individualitatea este sacrificată pentru o ordine impusă. Nastasia Filippovna (interpretată de Evelīna Priede, care amintește de încrâncenarea lui Natalie Portman în Black Swan) și Rogojin (Ivars Krasts, care joacă mai degrabă un rol stilizat, de balerin zvelt, fără prea multe ocazii de a explora complexitatea interioară a personajului) ilustrează lebedele negre neadaptate, într-un lac al unei societăți conservatoare. Mîșkin, în schimb, nu aparține acestui  disciplinat „corp de balet”. În șalvarii săi gri și cu bocceluța de plastic („pesemne tot bagajul lui”), el înregistrează de la periferie (care poate fi înțeleasă și ca lume interlopă a impulsurilor necontrolate) poveștile pe care chiar aceste personaje aristocratice i le dictează. Zane Teikmane, fostă prim-balerină a Teatrului Național de Operă și Balet din Letonia, invitată să lucreze cu actorii de la JRT, reușește să creeze momente de dans memorabile, plăcute vizual, ca niște ilustrate animate dintr-o altă epocă, adaptate la posibilitățile fizice ale actorilor.

Rolul baletului, forma scenică pe care o ia spectacolul, nu este să impresioneze prin virtuozitate, ci să transforme materialul literar într-o comedie de moravuri. Comicul acestui lac al lebedelor cu dansatori ce nu se ridică pe vârfuri și nu fac piruete perfecte scoate la iveală limitele umane ale personajelor. Generalul Ivan Feodorovici Epancin (interepretat de Andris Keišs, un nume consacrat al scenei letone) față-n față cu Afanasi lvanovici Toţki (Gundars Āboliņš, un alt veteran al JRT), agățați de barele de balet în costume mulate, nu pot să nu arate ridicol și să nu stârnească chicoteli, chiar dacă discută fără scrupule soarta unor femei din viața lor. Talentata Baiba Broka aduce la viață o Lizaveta Prokofievna cu aere de șefă, fiind în același timp copilăroasă și blajină, iar interacțiunile ei certărețe cu trioul de „lebede albe” – fiicele Adelaida (Agate Krista), Alexandra (Grieta Diarra) și Aglaia (Sabīne Tīkmane) – sunt atât înduioșătoare, cât și caraghioase. Singurul moment când dansul cucerește, atingând o notă dramatică înaltă, este apariția tinerei balerine Šarlote Puriņa, care evocă prin dans trauma din copilăria Nastasiei Filippovna, sugerând o prăbușire emoțională din care personajul nu pare să-și fi revenit vreodată.

Tensiunea și drama din Lebăda neagră nu vin din interiorul castei încremenite a nobilimii ruse, ci sunt aduse de elemente exterioare care perturbă acest univers închis. Un astfel de element este televizorul Rekord, instalat pe fundalul carmin al scenei, sub privirea scrutătoare a lui Dostoievski din portretul uriaș. Ecranul minuscul redă la nesfârșit înregistrarea din arhivă a baletului Lacul lebedelor, în coregrafia clasică a lui Marius Petipa și Lev Ivanov. Angoasa mișcărilor iuți și fluturătoare ale balerinelor invocă momente de turnură politică, precum moartea lui Stalin sau puciul din 1991, care a dus la destrămarea URSS. Când partidul nu știa cum să anunțe moartea liderilor sau situația era incertă politic, la televiziunea de stat rusă se putea vedea în buclă același balet sobru și renumitul pas de quatre. „Dansul lebedelor mici” a devenit astăzi un graffiti de protest în Rusia lui Putin, iar prezența televizorului cu imagini estompate și bruiate în Lebăda neagră transmite acea atmosferă amenințătoare sau chiar o premoniție așteptată.

Monologul lui Mîșkin (Kaspars Znotiņš); de la stânga la dreapta: Nastasia Filippovna (Evelīna Priede), Ganea (Ritvars Logins), generalul Epancin (Andris Keišs) și Toțki (Gundars Āboliņš); credit foto: Jānis Deinats

În straturile de semnificație construite în spectacol, Lacul lebedelor se intersectează cu teoria lebedei negre propusă de autorul libanezo-american Nassim Nicholas Taleb[2], care se referă la evenimente rare și imprevizibile, cu impact major asupra societății sau economiei. Deși neașteptate, după ce se produc, oamenii încearcă să le explice ca și cum ar fi fost previzibile. Termenul „lebădă neagră” din titlul spectacolului face referire la vechea presupunere că toate lebedele sunt albe, până când descoperirea unei lebede negre în Australia a contrazis regula. Lebăda neagră din materialul literar extras din Idiotul este Lev Mîșkin, care, prin apariția sa neașteptată, influențează evenimentele tragice din lumea plină de intrigi a nobilimii din Sankt Petersburg. Din corespondența lui Dostoievski, știm că în planurile inițiale protagonistul nu avea nume, fiind notat doar ca „prințul Hristos”. Omul „pe deplin minunat”, conceput de scriitor după numeroase încercări, urma să fie rezultatul purificării de „mândrie nemăsurată”, pasiuni puternice și orice urmă de viciu.[3] Deși intim legat de propria persoană și de boala sa, Mîșkin devine un dublu al autorului, un „sfânt” cu idealuri pure. În cazul protagonistului din Lebăda neagră, frumusețea bunătății și purității lui Mîșkin este coruptă. Dincolo de fixitatea caracteristică epilepticilor, privirea sa ascunde o viclenie ambiguă: se bucură de rublele primite de la generalul Epancin, câștigă încrederea Elizavetei Prokofievna și a fiicelor sale, seducându-le pe rând (cu excepția Aglaiei, care citește, nu întâmplător, Demonii lui Dostoievski) și soarbe din priviri cu aviditate portretul Nastasiei Filippovna, arătat de Ganea (Ritvars Logins).

Totuși, „lebăda neagră” din viziunea regizorului nu se limitează la Mîșkin, ci se extinde la convingerile și ideile filosofice exprimate de Dostoievski prin cuvintele personajelor sale. Dostoievski este, nici mai mult, nici mai puțin, părintele fascismului din Rusia de astăzi: este teza lui Hermanis enunțată în caietul program. În memorabilul monolog din Idiotul, prințul Mîșkin vorbește despre „înnoirea întregii omeniri și învierea ei”, care se poate înfăptui „numai prin gândirea rusească”, prin „Hristosul rus”.[4] Aceste idei au alimentat filosofia propagandistică a lui Aleksandr Dughin, ideologul Kremlinului cu înclinații mistice, care îi îndeamnă pe ruși să citească opera lui Dostoievski și Biblia de două ori pe zi, dimineața și seara. Dughin consideră Moscova „a treia Romă”, cu misiunea sacră de a coagula centrul unei stăpâniri anti-europene (împotriva Vestului corupt spiritual), ducând mai departe moștenirea spirituală și culturală a Imperiului Roman și Bizantin.

În spectacol, cuvintele înflăcărate ale prințului Mîșkin sunt mutate în scena zilei de naștere a Nastasiei Filippovna, când Znotiņš iese din personaj cu mult haz pentru a aminti celor „care nu au citit Idiotul până la capăt” că este vorba de monologul din partea a patra. Referințele la excepționalismul și mesianismul rus sunt traduse în scenariu într-un limbaj al propagandei ruse: ca un magnet, Rusia „atrage irezistibil toți slavii”, care, oricât ar „flirta și ar pretinde că iubesc Europa”, vor simți că aceasta „este dușmanul natural al unității slave” și se vor întoarce întotdeauna la Mama Rusie, singura care le poate potoli „setea de spiritualitate”. Ca în roman, discursul surescitat al lui Mîșkin este întrerupt de o criză epileptică, jucată aici pentru a accentua obscuritatea personajului (și implicit a alter ego-ului său) și pentru a relua disonanța legată de „acea fericire [a epilepticilor], cu o secundă înainte de criză”.[5]

Accentul pe epilepsie în Lebăda neagră îl coboară pe Dostoievski din Olimpul geniilor literaturii la condiția umană vulnerabilă a scriitorului epileptic. Într-adevăr, crizele de epilepsie, pe care le-a împrumutat personajului Mîșkin, au fost subiectul multor studii de-a lungul timpului. S-a discutat dacă boala avea o cauză organică sau doar psihologică – Freud sugera că ar fi fost un simptom al nevrozei.[6] Epilepsia extatică, o formă rară asociată cu o aură pozitivă premergătoare crizei, a fost adesea considerată responsabilă de schimbările de personalitate ale scriitorului. Astfel, afectivitatea și religiozitatea excesivă sunt puse uneori pe seama agravării epilepsiei după anii de ocnă în Siberia. Tot epilepsia ar fi influențat hipergrafia scriitorului – fazele când putea scrie încontinuu, ca în transă.[7] Cu toate acestea, ar fi reductiv să limităm gândirea și opera lui Dostoievski la boala sa. Hermanis pare să folosească această dimensiune biografică pentru a ne provoca la un exercițiu de imaginație: este epilepsia lui Dostoievski o lebădă neagră prin care posteritatea încearcă să explice ideile înșelătoare ale acestuia? Este acest Mîșkin de la JRT un prototip al „omului frumos” imaginat de Dostoievski, care își folosește aparenta idioțenie (sau inconștiență) pe post de armă în Rusia de astăzi?

Portretul lui F. M. Dostoievski din cadrul expoziției Blue Lard; sursă foto: https://guelmanundunbekannt.com/

La final, ieși de la Lebăda neagră cu senzația unei satire politice inteligente, plină de umor bine țintit, jucată în fața tragediei care pândește în fundal, dar care nu se întâmplă sub ochii tăi. Reprezentația nu oferă satisfacția unui catharsis, ca orice istorie care încă pulsează – sub condei, sub taste sau poate chiar sub traiectoria rachetelor ce urmează să lovească. Însă, în liniștea de acasă, s-ar putea să te cutremuri când te surprinzi râzând la o altă memă de pe front sau când îți apare brusc în minte penița înmuiată în sânge din mâna giganticului Dostoievski. A fost o revelație să decopăr retrospectiv, citind caietul program, că imaginea uriașă din Lebăda neagră, omniprezentă și acaparatoare, a fost achiziționată de JRT de la artistul vizual și scriitorul rus Vladimir Sorokin. Lucrarea face parte din expoziția Blue Lard,[8] de la Galeria Guelman și Unbekannt din Berlin, în care Sorokin își exprimă propria interpretare vizuală a romanului său omonim. Folosind tehnologia inteligenței artificiale, acesta explorează ideea „clonării” culturale a scriitorilor celebri ruși, precum Tolstoi și Dostoievski, într-un laborator siberian. Expoziția prezintă clonele acestor scriitori, care, pe măsură ce scriu, acumulează în corp o substanță unică numită „grăsime albastră” (goluboe salo/blue lard), simbolizând esența creativității, o substanță care rezistă entropiei și degradării. Clonele sunt deposedate periodic de această substanță, un proces ce ilustrează reducerea scriitorilor la simple mecanisme de producție, ideile lor fiind reciclate și refolosite în forme monstruoase. Dostoievski din fundal este una dintre clonele din romanul Blue Lard, care seamănă identic cu Feodor Dostoievski, dar în realitate e doar un monstru pasiv, condamnat să scrie și să producă perpetuu idei pe care nu le mai controlează și care pot fi pervertite dincolo de epoca sa în cele mai odioase moduri.

Creația lui Sorokin l-a inspirat pe Alvis Hermanis, oferindu-i chiar punctul de plecare pentru Lebăda neagră. Prin asocierea cu temele lui Sorokin, Hermanis dezvăluie o altă fațetă indirectă a comentariului său: imaginea lui Dostoievski, cu mâna însângerată și deformată de AI, devine o metaforă pentru fatalitatea unor forțe culturale și istorice arbitrare. Inteligența artificială funcționează pe baza unor volume masive de imagini și texte, care alimentează outputurile generate. Odată așternut pe hârtie sau tastat, orice text prinde o viață proprie, iar autorii nu mai controlează natura și interpretarea conținutului. Epoca sacralizării autorilor și a artiștilor s-a încheiat demult, iar acum spectrele acestora sunt introduse forțat în conținuturi generate automat. În timpurile noastre, inteligența artificială ar putea amplifica și accelera nașterea unor monștri pasivi. Spectacolul ne arată pericolul idolatrizării marilor scriitori și asimilării fără discernământ a ideilor care sunt „clonate” la nesfârșit, cu instrumente și agende politice ce diferă în funcție de spiritul vremii. Ne îndreptăm, astfel, către o lume plină de „lebede negre”, pe care ajungem să le vedem pretutindeni.

[1] Lebăda neagră a avut premiera pe 10 aprilie 2024. Mai multe detalii despre spectacol, pe site-ul JRT: https://www.jrt.lv/en/performances/black-swan/.
[2] Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră: impactul foarte puțin probabilului, Curtea Veche Publishing, 2008.
[3] Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski – Mîşkin, Lev Nikolaevici, Idiotul, https://atelier.liternet.ro/articol/133/Valeriu-Cristea/Dictionarul-personajelor-lui-Dostoievski-Miskin-Lev-Nikolaevici-Idiotul.html.
[4] F.M. Dostoievski, Idiotul, ediția a 2-a, traducere de Emil Iordache, Polirom, 2007, p. 579
[5] O referință la cuvintele lui Dostoievski, menționate în memoriile Sofiei Kovalevskaia, una dintre primele matematiciene din lume. Această consemnare apare în prima scenă a spectacolului.
[7] Pentru a citi mai multe despre „cazul Dostoievski” și epilepsia exstatică a acestuia, consultați articolele:
Iniesta I., “Epilepsy in the process of artistic creation of Dostoevsky,” Neurology, 2014; 29:371–378, https://www.elsevier.es/en-revista-neurologia-english-edition–495-pdf-S2173580814000686;
Ananthaswamy A., “Ecstatic epilepsy: How seizures can be bliss,” New Scientist, 22 January 2014, https://www.newscientist.com/article/mg22129531-000-ecstatic-epilepsy-how-seizures-can-be-bliss/.
[8] Expoziția Blue Lard, Vladimir Sorokin, Galeria Guelman și Unbekannt, Berlin, https://guelmanundunbekannt.com/projects/project-one-ephnc-drm6a.