Laboratorul de (re)descoperire a familiei

Ușile liftului se deschid. În acest bloc, la fiecare etaj, locuiește o familie. Timp de o oră și cincizeci de minute vei naviga cu liftul din casă în casă, din familie în familie, din poveste în poveste. Vezi semnul cu „Atenție! Pericol de identificare cu cel puțin una dintre poveștile pe care le vei auzi” și, cu inima strânsă, te hotărăști să pășești totuși înăuntru. Ușile liftului se închid. Pornește.

Liftul se oprește la primul etaj – cineva face karaoke. Din boxe răsună o combinație stranie de trap și disco instrumental care ți se revarsă în urechi, acompaniată de cuvinte rostite grăbit, care par că vor să cuprindă ceva foarte mare în fraze prea scurte. Te dezmeticești și realizezi că ești spectatorul unui cocktail muzical psihedelic despre istoria și dinamica familiei. Axa temporală este străbătută cronologic, începând cu Adam și Eva, familia geto-dacică și cea din Evul Mediu și sfârșind cu cea din perioada comunistă. Pseudo-familia contemporană nu mai este caracterizată de o formă fixă, ea nu se mai potrivește șablonului pre-existent. De ce? Vei afla, cu siguranță, în acest bloc. Te îndrepți înapoi spre lift, refrenul trippy al melodiei răsunându-ți încă în timpane: „Familie, familie, credință și istorie! Familie, familie, religie și tradiție!”

La următorul etaj e forfotă mare. Copiii, părinții, bunicii, mătușile și unchii se agită pentru că astăzi este ziua în care se fac pozele. Aparatul de fotografiat e gata, însă nimeni nu pare să-și găsească locul. În final, aliniați frumos, cu „zâmbetul înghețat ca un țurțure de fericire crispat” – fotografia e gata. Și așa, încă un moment de fericire este prins și strivit între momentul în care degetul apasă butonul aparatului și cel în care blițul se declanșează, iar zâmbetele dispar la fel de repede cum au apărut. Ele rămân, pe coala lucioasă, mărturia în tuș a unei fericiri aparente.

La etajul al treilea, nu mai vorbim de o familie propriu-zisă. O mamă se zbate să adopte un copil. Ce poate sta între ea și familia pe care micuțul ar împlini-o? Răspunsul este simplu: o copie după buletin, cazier judiciar, declarație pe propria răspundere, certificat avizat de psihiatru, adeverință de salariu, act de proprietate, caracterizări de la locul de muncă, adeverință de la medicul de familie. Acesta este doar pasul întâi. Urmează vizita asistentei sociale și a psihologului. Abilități parentale. Garanții morale. Condiții materiale. Cuvinte care taie adânc în conștiința ta, cuvinte care te bântuie și noaptea, în vise. Etnia copilului contează? Ai mare grijă cum răspunzi! Și, în sfârșit, după ani în care simte că statul se joacă de-a „Lupul printre oi” și ea este întotdeauna lupul, iar copilul – mingea care-i zboară printre degete, el este, în sfârșit, al ei. Câți ani mai exact? Trei – atât durează să adopți un copil în România.

Îți continui ascensiunea. La etajul patru, se vorbește și se cântă despre frați. Frații mai mici sunt condamnați la a trăi în umbra celor care au avut norocul să se nască înaintea lor și, pe deasupra, le poartă și hainele peticite. Frații mai mari nu înțeleg cu ce-au greșit de s-au ales cu cei mici pe cap. Dar frații vor crește și vor înțelege că toate aceste lucruri sunt, de fapt, neînsemnate.

Etajul următor este impregnat cu un puternic iz românesc. Aici se dansează și se cântă nostalgia timpului trecut, a copilăriei și a pățaniilor ei: mers la pădure cu familia, mici, semințe și mașini Dacia, mers la biserică și învățat rugăciuni pe de rost, numai pentru că așa vrea bunica, jocuri la scara blocului și vacanțe all inclusive în Bulgaria, de unde te întorci neapărat cu un magnet de pus pe frigider. Te prinzi în hora lor și strigi odată cu ei: „Când familia-i unită și se pune în mișcare/ Cucerește teritorii, își marchează noi hotare/ Și în locurile-n care neamul tău amprenta-și lasă/ Simți că parcă ești acolo, simți că parcă ești acasă!”

De la apartamentul de sus se aud strigăte, plâng niște copii. Te apropii și deslușești ce zic vocile subțiri „Când vine oare, mama și tata?” Două glasuri ceva mai hotărâte, așa, de oameni trecuți prin viață, le răspund împăciuitor „Aveți răbdare că nu-i gata casa/ Ei, dragii mei, pentru voi au plecat/ Muncesc ca să vă construiască-un palat”. Înțelegi repede despre ce este vorba – părinți plecați peste hotare pentru a asigura familiei un trai mai bun și bunici rămași în urmă cu nepoții, încercând din răsputeri să țină pasul cu valul de întrebări ce se revarsă asupra lor. Bunicii migrației sunt, într-adevăr, super-eroi!

Mai urci un etaj și dai de auto-proclamata „familia-clasă medie” care-și cântă, și ea, nevoile și dorințele. Și de aici pleci fredonând „Parale, părăluțe/ Niște animăluțe/ Niște monștrii mici/Un fel de limbrici/ Care-ți cresc în cap/ Și țipă neîncetat/ Ca să îi asculți / Vrem să fim mai mulți!”

Deasupra stă familia neconvențională a blocului: necuvântătoarele și capul familiei        canine – stăpânul. Stăpânul care, în ciuda reclamațiilor de la vecinii nemulțumiți de zgomotul ham-ham-urilor repetate, i-a adunat și a avut grijă de ei. Asta da familie!

Și cum te-ai obișnuit până acum cu demontarea ideii de familie convențională, nu vei fi luat prin surprindere când vei face cunoștință cu povestea de la etajul nouă. O fiică încearcă să le spună părinților săi că iubește altfel. O fată iubește altă fată. Părinții pendulează între tăcere și „o să-ți treacă”. Închizi ușa, dar vei purta mult timp în tine cuvintele fetei: „De ce dacă iubirea ta nu-i după normă acceptată/ Te simți ca o tumoră ce trebuie extirpată?/ Dar tu ca tumoră tu continui să crești/ Poate că locul tău așteaptă doar să îl găsești.”

Liftul își continuă ascensiunea, își deschide ușile și te aruncă direct în ațele încâlcite ale lui „a fi părinte”. Frici, nesiguranțe, reușite și eșecuri, zboruri lungi sau scurte, aripi frânte și genunchi juliți. Vulnerabilitatea copilului sperie întotdeauna părintele. Și, uneori, în încercarea lui de a-l proteja, de a-i arăta drumul cel bun, de a-l feri de pericolele aflate la tot pasul, părintele începe să trăiască, pe nesimțite, viața copilului. Să-și proiecteze propriile visuri și idealuri asupra lui, să-l transforme, de fapt, în ceea ce a vrut el însuși să fie și nu a reușit. Dacă ai putea, ai îndruma orice părinte spre apartamentul ăsta și l-ai lăsa să înțeleagă că nu e singur. Dacă ai putea, ai îndruma orice copil spre apartamentul ăsta și l-ai lăsa să înțeleagă că nu este simplu să fii părinte.

Te întrebi ce oare mai poate fi spus despre familie? Ai cunoscut familii care sunt unite și familii care doar încearcă să pară unite. Dar ce se întâmplă când părinții decid că nu pot să mai fie părinți sub același acoperiș? Etajul unsprezece este un laborator de explorare a divorțului și a implicațiilor pe care acesta le are asupra fiecărui membru din familie, iar la etajul al doisprezecelea explorăm modul în care, uneori involuntar și insesizabil, familia ne șlefuiește, ne modelează ca pe o bucată moale de plastilină și ne transformă în ceea ce suntem. Exercițiu neconvențional și dureros de imaginație: tu ce-ai alege între un tată absent și unul violent? Te simți vulnerabil.

Înapoi în lift, te întrebi cum de n-ai realizat până acum că pereții acestuia sunt încrustați cu propoziții.

„Duminică dimineața se merge la biserică.”

„Mănânci tot, nu lași norocul în farfurie.”

„În societate, te comporți în conformitate cu imaginea pe care o are familia ta!”

„Nu dai sare din casă că aduce ghinion.”

La o privire mai atentă, observi că pereții sunt scrijeliți cu regulile după care trăiește fiecare familie din acest bloc. Ai senzația că unele au venit la pachet cu liftul, atât de vechi îți par, iar altele sunt ceva mai noi, mai proaspăt scrise, dar la fel de adânc impregnate în pereții liftului și în mentalitățile familiilor care locuiesc aici.

Ultimul etaj găzduiește un duo care se abate, poate cel mai mult, de la așa-zisa „familie tradițională”. Singurătatea prilejuiește o relație, puțin spus, inedită – un băiat și o interfață vocală, pe numele ei Alexa. Oare așa arată viitorul nostru, al tuturor? Cât de reală poate fi o astfel de familie?  Poate fi ea numită, într-adevăr, familie?

Așa mi-am imaginat eu călătoria pe care mi-a propus-o „Familia fără zahăr”. Spectacolul, rezultat al unei colaborări dintre Teatrul Mic și Centrul de teatru educațional Replika, reprezintă o incursiune în adâncurile cuvântului „familie”. În această perioadă, în care a fi aproape de cei dragi este un privilegiu de care mulți nu se pot bucura, am pornit cu liftul din etaj în etaj și am descoperit, pe rând, crâmpeie din viețile familiilor care populează textul Mihaelei Michailov. Poveștile lor au prins glas prin versurile semnate de Bobi Dumitraș și prin muzica lui Bobo Burlăcianu, care au conferit cântecelor stilul cinic și plin de umor al melodiilor trupei Fără Zahăr. Spectacolul beneficiază, în primul rând, de un text absolut genial, inteligent și înduioșător, care trece cu ușurință și candoare dintr-un registru comic în unul dramatic, păstrându-și însă întotdeauna căldura. Ritmurile diverse și versurile catchy nu au cum să te lase indiferent, iar structura spectacolului, împărțit în secvențe în care se cântă live și se dansează, îl face accesibil oricui, indiferent de vârstă.

Nu ne putem alege familia în care ne naștem. Putem alege însă cum ne raportăm la ea, la evenimentele pe care le-am trăit în sânul ei, fie ele fericite sau nu. De mână cu „Familia fără zahăr” te bucuri de nostalgia jocurilor de la scara blocului, te înduioșezi de vulnerabilitatea copiilor rămași în țară, ai căror părinți au plecat să muncească afară, și înțelegi cât de complicat poate fi un coming out story. Familia este un mozaic predominant asimetric, un puzzle de idei, perspective și reguli, iar realitatea vine și zdruncină profund ideea de ordine și echilibru cu care aceasta este adesea asociată.

Cred că teatrul își îndeplinește adevărata menire atunci când te incomodează inteligent, când îți prilejuiește o experiență care, la nivel emoțional, te schimbă sau te îmbogățește. Montarea lui Radu Apostol nu își propune să-ți spună nimic nou. La intrarea în sala de spectacol, este foarte probabil să fii familiarizat cu ce se întâmplă pe scenă, să fi fost și tu odată în pielea personajelor, să porți deja cu tine istorii asemănătoare. „Familia fără zahăr” reușește să îți demonstreze că nu ești singur, fie că ești părinte sau copil, frate mai mare sau mai mic, stăpân de animale, care ți-au devenit, încet, familia pe care nu ai avut-o niciodată sau bunic rămas acasă cu nepoții. Familia înseamnă ceva diferit pentru fiecare dintre noi și totuși, uite câte lucruri avem în comun!

Viața noastră interioară se găsește tot mai des în contratimp cu exigențele sociale impuse de existența cotidiană, iar familia fără îndulcitori vine să ne reconfirme acest lucru în versuri și în pași de dans. Ne îndeamnă să analizăm configurații și clișee despre familie, să ne regăsim, să ne apropiem și să prețuim ceea ce ne-a fost dat. Pe scenă, poveștile sunt spuse (și cântate) de Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu și Paul Dunca, care emană o energie palpabilă (chiar și prin ecranul laptopului!). Într-o transmisiune online, necesară și adaptată situației în care ne aflăm, spectacolul are aceeași energie molipsitoare, datorată atât jocului actorilor, cât și efectelor video realizate de Elena Găgeanu și Gabi Albu, efecte care adaugă un strop de unicitate fiecărei povești. Firescul este cea mai pregnantă caracteristică a jocului actorilor, cei șase trecând cu ușurință și naturalețe de la un personaj la celălalt, de la o poveste la alta. Echipa de creație se bazează pe simplitatea mijloacelor artistice și pe sinceritatea asumată de care dă dovadă fiecare membru al distribuției.

Lăsând la o parte, sugar-coating-ul care vine, cel mai adesea, la pachet cu noțiunea de familie, montarea lui Radu Apostol prilejuiește, cu siguranță, discuții după ieșirea din sala de teatru și devine un manifest nostim, dar mai ales necesar, de coagulare în vremuri menite să dezbine.

Dinamic și tonic, „Familia fără zahăr” este un „șou muzical despre familia la români” fără pretenții de musical, dar care păstrează dimensiunea socială și profund umană a spectacolelor de la Replika, demonstrând, de fapt, cât de fragilă, vulnerabilă și elastică este noțiunea de familie.

FAMILIA FĂRĂ ZAHĂR de Mihaela Michailov

Regia: Radu Apostol

Scenografia: arh. Gabi Albu

Coregrafia: Paul Dunca

Muzica: Bobo Burlăcianu

Versurile: Bobi Dumitraș

Pregătirea muzicală: Oana Pușcatu

Orchestrația pian live: Silvana Negruțiu și Oana Pușcatu

Distribuția: Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Costin, Oana Pușcatu, Silvana Negruțiu, Paul Dunca

Credit foto: Mihaela Tulea, Bogdan Catargiu