Istorie conjugată la persoana I

Fiecare dintre noi îşi adună zilnic datele unei istorii personale şi îşi leagă amintirile de istoria pe care o are în comun cu părinţii, cu bunicii, cu prietenii, cu mentorii, cu colegii de şcoală, cu necunoscuţii cu care trăiește în aceeaşi ţară, în aceeaşi parte de lume. Felul în care ne desprindem de subiectivism pentru a privi şi imaginea de ansamblu ne face să ne cunoaştem mai bine prin ochii celorlalţi şi să îi ajutăm şi pe ceilalţi să se cunoască mai bine.

Teatrul zilelor noastre se hrăneşte mult din prezent, din imediatul cotidian, din aceste istorii personale împletite cu o istorie colectivă şi ne oferă filtrul prin care să trecem oameni, întâmplări, date statistice. Teatrul documentar, teatrul devised, teatrul politic, teatrul feminist, teatrul care vorbeşte despre locul şi rolul minorităţilor într-o societate dominată de o anumită majoritate încep să fie forme de teatru din ce în ce mai cunoscute şi publicului din România. Sunt spectacole, în special cele din teatrul devised pentru care se scrie un text în echipă, în timp ce se lucrează la spectacolul propriu-zis. Totul este extrem de viu, într-o continuă schimbare. Temele multor puneri în scenă sunt atent documentate din realitate, teatrul documentar fiind, de altfel, o oglindă a societăţii contemporane şi un ecou extrem de puternic al trecului.

Teatrul “Luceafărul” din Iaşi propune prin Istorie la persoana I un astfel de spectacol. Punerea în scenă de la teatrul ieșean îşi alege ca repere câteva momente cruciale din istoria recentă a României şi le deşiră sub ochii spectatorilor aducând în centrul atenţiei oameni care le-au trăit. Echipa de creație formată din Oltița Cîntec, Ioana Natalia Corban, George Cocoș şi Alex Iurașcu a documentat aspecte din propriile biografii (actorii sunt născuți în 1989 și 1990), a recurs la mărturii personale despre războaie (Primul și al Doilea Război Mondial, conflictul armat din Afganistan), a lucrat cu un focus grup de adolescenți, valorificând materialul strâns din exerciții de improvizație realizate cu aceștia și a căutat imagini cu moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, înainte de unionistul Al.I. Cuza pentru a pune în contrast mitul legat de familiile princiare şi realitate.

Spectacolul se foloseşte, aşadar, cu generozitate, de tehnicile teatrului devised şi ale teatrului documentar, de chestionare, workshop-uri, interviuri, documentarea clasică la bibliotecă şi, nu în ultimul rând, de amintirile celor din familiile actorilor, se susţine vizual cu proiecţii video alese de Andrei Botnaru şi face din limbajul urban, limbajul reţelelor de socializare o haină lingvistică care să ajute actorii-personaje să ajungă mai uşor la public, în special la publicul tânăr.

Pentru că personaje principale în acest spectacol sunt amintirile, pânza albă pentru proiecţiile video, faţa actorilor pe care se succed emoţii dintre cele mai diverse, telefoanele mobile sunt suficiente pentru a imagina decoruri şi a lăsa scena într-o simplitate care îndeamnă la creativitate. Istoriile personale ale actorilor care îşi asumă rolul de a rescrie pe scenă câteva fragmente din istoria României oscilează între atunci şi acum, între lumea  în care trăiesc pe reţelele de socializare şi lumea în care s-au născut. Momentul Revoluţiei din 1989, anii ’90 plini de lipsuri revin aproape obsedant în dialogurile de pe scenă.

De la televizorul alb-negru cu tub din anii ’90, la telefoanele smart conectate în permanenţă la facebook şi tweeter de astăzi e o prăpastie de trecut, experienţele nu par trăite în aceeaşi viaţă de om, tocmai de aceea, actorii tineri Ioana Natalia Corban, George Cocoș şi Alex Iurașcu fac mai credibil totul şi reuşesc să păşească peste această prăpastie aducându-şi istoriile personale pe scenă. Unele, mai ales cele din anii’90 sunt ciobite, sunt auzite de la părinţi şi bunici şi asumate, dar nu mai puţin relevante.

Felul în care tinerii actori aleg să se decupleze de la aceste istorii personale, în anumite momente ale spectacolului, pentru a lăsa loc şi altor întâmplări, din alte perioade istorice (Primul și al Doilea Război Mondial) e un gest prin care îşi asumă, pe rând, atât rolul de povestitori şi miez al lucrurilor, cât şi rolul de spectatori, de elevi care îşi învaţă istoria ţării prin prisma frânturilor de biografii împărtăşite de alţii.

Spectacolul Istorie la persoana I este unul extrem de dinamic, îi îndeamnă pe spectatori să iasă din manualele de istorie şi din zona de confort, să îşi confrunte propriile întâmplări de viaţă şi stereopiile de care se folosesc în jocul social cu cele ale unor necunoscuţi care trăiesc aceleaşi vremuri ca şi ei, o leapşă a amintirilor şi a experienţelor de viaţă.

Jocurile de lumini, schimbul de roluri, firescul reconstituirii unor jocuri din copilărie nu fac decât să apropie publicul de atmosfera creată şi recreată în spectacol, să îl aducă pe scenă chiar dacă rămâne în sală, cel puţin până la final.

În Ioana Natalia Corban, în George Cocoș şi în Alex Iurașcu, spectatorii recunosc actorii, dar și tineri peste care pot oricând da în tramvai, în sala de cinema, în parcuri, pe facebook, părinţi şi bunici, vocile mai multor generaţii care în anumite momente aleg să se separe, aparent ireconciliabil, iar în altele să se unească pentru a spune la unison “da, suntem noi, suntem mama, suntem tatăl nostru, suntem bunicii noștri, suntem mentorii noștri, suntem eroii noștri, suntem moștenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, suntem soldatul trimis în misiune în Afganistan. “

Ioana Natalia Corban, George Cocoș şi Alex Iurașcu își intră în roluri suficient de bine încât să îi facă pe spectatori să se simtă și însoțiți în această călătorie a retrăirii unor momente din istoria personală și națională și singuri cu propriile amintiri, și nostalgici și bucuroși că trăiesc, încă, pentru a-și povești trecutul și a fi miezul unui prezent pe care și-l construiesc din dorințe. Aceștia reușesc să redea detașarea de care sunt capabili tinerii secolului XXI, conectați în permanență la facebook, instagram, twitter, snapshot, copii ai prezentului care se desprind ușor de trecut și sunt într-o continuă căutare a noului spre deosebire de părinții și bunicii lor mult mai atașați de valorile tradiționale.

Istorie la persoana I ficționalizează datele pe care le-a strâns în urma procesului de documentare, așa cum presupune o abordare scenică a realității care se bazează pe teatrul documentar, este, până la urmă, un demers necesar, un exercițiu de comunicare și de împărtășire, adună informații despre un acum și despre un atunci, îndeamnă la introspecție și la asumare, repune în imagini și în cuvinte frânturi din datul social și politic.

Au fost câteva secvențe documentate și expuse pe scenă care au produs multora dintre cei prezenți în sală un efect de realitate retrăită sau de mit dărâmat. Momentul sacoșei de pânză, nelipsită în anii comunismului din casa românului de rând și târâtă pe la toate cozile la lapte, la pâine, la orice a stârnit zâmbete nostalgice. Actorii, născuți în 1989 și 1990, recunosc în față publicului, cu sacoșa de pânză în mână pentru un plus de credibilitate, că, deși au avut în casă cel puțin o astfel de sacoșă, toate amintirile lor legate de purtatul acesteia pe la cozi vin ca o prelungire a amintirilor părinților, mult mai marcați de goliciunea sa în acei ani de schimbare. În timp ce tinerii de pe scenă povestesc ușor amuzanți, detașați, de parcă s-ar despinde de un vis, dându-și ghionturi, în spatele lor sunt proiectate imagini cu adevăratele fețe purtătoare de sacoșe goale în anii ’80-’90. Încruntarea, neputința, disperarea lor te întorc în timp, iar relaxarea actorilor de pe scenă te readuc în prezent.

Și momentul care pune în discuție imaginea prințului în mintea unei tinere este unul care îți rămâne după spectacol, întrucât confruntă idealul la care cu toții visăm cu realitatea. Personajul aproape ireal pe care îl visează tânăra Ioana când se gândește la un prinț, nu e, în viața de zi cu zi, întotdeauna frumos, tras printr-un inel, izolat într-un castel prin care se rătăcește și din care iese doar călare pe un cal alb. Se poate întampla să fie un om obișnuit, care a copilărit în cartierul Balta Albă din București, printre copii de muncitori, așa cum e, de exemplu, Mihai Ghyka, moștenitorul direct al lui Grigore Gkyka Vodă al V-lea, domnitor al Moldovei, personaj pe care echipa de la Istorie la persoana I îl aduce pe scenă prin difuzarea unei înregistrări video cu acesta. Confruntată cu această discrepanță dintre ideal și real, Ioana intră repede pe internet pentru a verifica informațiile, așa cum fac mai toți copiii Revoluției, născuți într-un atunci în destrămare și înfipți într-un azi cu gadget-urile la discreție.

Diferenţele dintre generaţii, istoria intimă versus istoria faptelor mărețe consemnate în cărți, noile tehnologii și felul în care ne modelează și ne încurajează să privim lumea, să ne expunem, războiul cu toată cruzimea și dramele personale pe care le lasă în urmă, eroismul neumflat cu pompa propagandei, Făt Frumos în secolul XXI ne sunt propuse ca teme de reflecție în acest spectacol lucrat în echipă, într-un laborator de creație în care fiecare a fost pe rând regizor, scenograf și actor, în care fiecare și-a expus amintiri, obiceiuri, relații familiale, deprinderi sociale pentru a ajunge la spectatori, pentru a-i face să își pună întrebări despre trecut, despre modele, despre societatea în care trăiesc, despre relația cu proprii strămoși, despre cât de bine cunosc istoria țării în care s-au născut.