Întrebări la scenă deschisă de #centenar

Pe ecranul din spatele decorului apare titlul spectacolului care subliniază întâi două cuvinte cheie, teme ale spectacolului – ura, răutatea. Din semiîntuneric se aud primele sunete ale doinei cântată de Teodora Purja, venită din alte timpuri, care ne activează toți neuronii adormiți într-o dimineață de sâmbătă și ne face atenți, încât nimeni nu mai respiră. În dreapta și stânga interpretei, tăietori de lemne la bustul gol, cu fierăstrăul în mână. Și începe.

Ura din pădurea spânzuraților de acum 100 de ani stă în fața urii din 2018. Spectacolul pune evenimentele din timpul Primului Război Mondial în fața istoriei mai recente și răspunde la întrebări de acum 100 de ani cu imagini de acum câteva luni. La întrebarea cum poate un om să lupte împotriva semenilor lui, răspunsul vine în imagini de la proteste, de la conflicte recente, imagini ale actelor de cruzime din zilele noastre. Acum, la fel ca acum 100 de ani, știm să urâm și uităm să fim toleranți, să fim uniți.

Foto: Adi Bulboacă

Pădurea spânzuraților adaptată de Radu Afrim modelează timpul, hipnotizează prin momentele de nemișcare, acțiunea dinamică de pe scenă se transformă în tablouri pline de contraste cromatice. Spectacolul nu are un ritm alert, fiecare scenă are timp să te învăluie și dilată timpul spectatorilor. Nu e nimic haotic, mișcările sunt bine calculate, ajung uneori la dans și sunt folosite sugestiv pentru diferite momente cheie, cum ar fi moartea prin ștreang a sublocotenentului Svoboda, jucat de Octavian Voinea, sau marșul diviziei care repetă continuu în timpul unei coregrafii, beneficiile războiului: „războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, în care Apostol Bologa, bine jucat de Alexandru Potocean, crede cu tărie.

Spectacolul nu își propune să pună în scenă fidel romanul lui Liviu Rebreanu, însă prezintă problematica moralității, lupta interioară dintre conștiință și instinctele de supraviețuire. Întrebarea din roman apare și în spectacol: după ce aleg supraviețuirea mai pot trăi cu mine sau lupt să o înving? Tumultul acesta interior este transpus pe scenă prin jocul lui Apostol Bologa, în dialog cu conștiința sa, interpretată de Marius Manole. Cea din urmă are și puterea de a transcende timpul și poartă un dialog în primele scene cu un băiat de 20 de ani, ieșit de la barul The Hanged și scârbit de petrecere, care alege să reflecte la întrebări existențiale și societale, chiar în locul pădurii în care fuseseră spânzurați cu 100 de ani în urmă „trădătorii de patrie”.

Există de-a lungul spectacolului momente care aduc prezentul în trecut, cum ar fi dialogul de-abia amintit și inserțiile video de la diverse proteste. Ușor forțate și chiar deranjante pentru spectatorii mai comozi, aceste momente sunt bune tocmai pentru că au capacitatea de a scoate publicul din transa poveștii, din vraja tablourilor frumoase, prin șocul provocat de imagini, prin violența proiectată pe ecranul din spatele decorului.

Spațiile din spectacol create prin proiecțiile video transformă decorul fizic, minimalist, presărat doar de câteva elemente suprarealiste. Casa din centrul scenei rămâne neclintită pe tot parcursul spectacolului alături de poteca din față, însă locul și timpul povestirii se schimbă, datorită proiecțiilor. În același timp, spațiul, proiecțiile și decorul acompaniază și descriu stările personajelor. (Scenografie: Cosmin Florea, iar Video Mapping: Andrei Cozlac)

De Centenar, Pădurea spânzuraților a fost un act binevenit, care contrastează cu multe evenimente de proastă calitate realizate sub egida acestei sărbători naționale. Și mai ales, a fost binevenit pe scena Teatrului Național, unde au ajuns cu această ocazie și luminițele protestelor din ultimii ani, în fața unui public numeros, care rămâne după spectacol cu câteva întrebări: ce fel de român sunt eu? Ce înseamnă să fii român și de ce sunt mai român ca alții? Ce a însemnat și ce înseamnă România? Ce s-a întâmplat pe 10 august 2018? Cine e responsabil?