Întrebare de ziua lui: Shakespeare de bibliotecă sau Shakespeare de televizor?

Există o scenă în noua montare cu Richard al III-lea semnată de regizorul Andrei Șerban în care o trapă se deschide și de sub ea răsare pe scenă un ins mătăhălos, îmbrăcat ca pe vremea lui Shakespeare, și care ne provoacă să ghicim cine este. Dacă faci abstracție de haine, n-ai nici un indiciu care să te conducă înspre ”marele Will”, așa cum dacă te-ai ghida numai după textul spectacolului de la Bulandra cu greu ai putea face vreo legătură între acesta și celebrul dramaturg.

Pe afișul spectacolului, numele lui Shakespeare are pentru public valoare de garanție, alături de acela al regizorului și de acela al interpretului rolului titular, Marius Manole. O garanție că vei regăsi pe scenă o formă de corelare între ideile dramaturgului și condiția umană căreia i te supui azi, în secolul 21. Dar adevărul este că garanțiile de acest tip sunt efemere când e vorba de teatru, iar în cazul de față ele nu se confirmă.

Este dincolo de orice dubiu că Marius Manole ar fi putut face un rol extraordinar în Richard al III-lea: îi simți capacitatea de transformare, te atinge, oriunde te-ai afla în sală, energia lui dezlănțuită, însă din păcate acest nucleu energetic se pierde într-un spectacol care nu se ridică la înălțimea forței acestui actor. Nici la înălțimea celorlalți, de altfel, în special a Rodicăi Lazăr (care joacă rolul Reginei Elizabeta), nici a lui Cornel Scripcariu (care trece incredibil de la un rol de matroană impunătoare – Regina Margaret, la unul de copil răsfățat – prințul Eduard, și la cel al dramaturgului care se întreabă dacă ghicim cine este). Din păcate, din spectacol lipsește chiar Shakespeare. Deși apare, ca o prezență postmodernă, în calitate de personaj, asta nu poate suplini dispariția subtilității și profunzimii ideilor din piesa lui.

Aici e momentul să clarific un lucru: mi se pare absolut necesar să retraduci piesele lui Shakespeare pentru generațiile contemporane (”Fiecare generație își scrie propriul Shakespeare, fiecare Zeitgeist comunică diferit cu el” spunea Thomas Ostermeier în 2010 intr-un interviu pentru Scena.ro¹) și este cât se poate de firesc să rescrii, să adaptezi și să reinterpretezi aceste piese. Dar dacă faci toate acestea în lipsa unei viziuni regizorale cu adevărat noi și reducând masiv din forța de expresie a originalului, atunci ceva esențial se pierde. Textul piesei Richard al III-lea, tradus și adaptat de Daniela Dima (care figurează pe afiș și ca regizor asociat) diluează sensurile piesei și le propulsează în derizoriul unui prezent fără adâncime, ca o succesiune de story-uri de Instagram din care nu rămâi decât cu câte o imagine, câte o glumă (mai mult sau mai puțin bună), câte un slogan. În principiu, poate fi benefică dorința de reinserție în contemporaneitatea extremă, preluarea unor forme de exprimare proprii noilor generații, dar nu când devine un soi de alergare pentru a plăcea tuturor, indiferent de vârstă sau repere culturale, ceea ce în sine nu mai e posibil, dată fiind eterogenitatea publicului. În plus, această alergare în gol exclude asumarea unei poziții, a unui discurs clar, de tip manifest politic. E ca și cum am face glume într-un cerc închis, încercând să reconfirmăm prin asta că ”noi suntem mai buni decât ei”, dar ce rezultă este o bulă care se autodevorează, asemeni celor care se creează pe Facebook. Cineva din afara bulei nu înțelege nimic din comentariile respective, ceea ce înseamnă că i se ia lui Shakespeare ceva extraordinar, și anume universalitatea lui.

Foto: Livia Vișănescu

Mai este la mijloc în acest spectacol și un simț al umorului expandat înspre kitsch, dar fără ca asta să fie o estetică asumată, ceea ce aruncă spectacolul în confuzie: unele personaje sunt tratate parodic în mod subtil (regina mamă creată de Cornel Scripcaru e fascinantă, de exemplu), altele foarte grosier, sunt aduși alături actori cu simț tragic (din nou Cornel Scripcaru, dar și Rodica Lazăr sau Adrian Ciobanu) cu buni actori de comedie (George Ivașcu, Cătălin Babliuc, Lucian Ifrim) și se mizează gros pe diferențele dintre ei, se înregistrează un exces de aluzii mai mult sau mai puțin directe la starea politică actuală, însă inserția acestora în spectacol e superficială, la prima mână, ca sarea aruncată în ultimul moment într-o mâncare despre care chef-ul descoperă brusc că nu are nici un gust. Într-un decor aseptic, care nu se remarcă prin nimic altceva decât poate prin culorile puternice, galbenul predominând (în mod bizar autorul decorului este chiar… regizorul Andrei Șerban) se țin multe discursuri împănate cu citate din declarații ale oamenilor politici actuali, însă pentru cine nu urmărește ahtiat aceste intervenții în spațiul public (și sunt tot mai mulți cei care le evită, dat fiind înaltul lor grad de toxicitate) acestea nu pot fi identificate ca atare și rămân doar un fel de mâzgă ce se depune la încheieturile spectacolului, transformându-l într-un mecanism greoi, ce nu se poate ridica deasupra mundanului și nu transmite spectatorilor nici un impuls pentru imaginație. Avem de-a face cu un zaț de Shakespeare ce sare parcă direct din televizor, când te aștepți mai puțin.

Cu alte cuvinte, dat fiind protestul reimaginat în sală – un reenactment al demonstrațiilor de stradă care agită periodic societatea românească de câțiva ani buni -, date fiind subiectele la zi introduse forțat în textul shakespearian, printre care corupția la loc de frunte, dată fiind includerea și a subiectelor internaționale care ”ard”, cum ar fi mișcarea ”vestelor galbene”, spectacolul devine un fel de revistă a presei, livrată de actori care ar fi meritat cu siguranță o mai profundă sondare a unui univers extrem de complex cum este cel al lui Shakespeare. Mai ales că se pot face, într-adevăr, conexiuni relevante între acesta și timpurile pe care le trăim, dar te-ai aștept ca aceste conexiuni să fie mai mult decât niște aluzii la monștrii politici ai momentului, fie ei de la noi sau de pe alte continente. Singure intervențiile muzicii lui Raul Kusak, poate în primul rând reorchestrarea hit-ului Rolling Stone Time is on my side pe care actorii îl cântă în cor, cu adresare directă la public, ca pentru a-l încuraja să reziste asaltului politic, duc spectacolul într-o zonă în care conexiunile asociative între temele shakespeariene și lumea de azi (prin referința la cultura pop) capătă sens într-un mod mai subtil.

***

Montările cu piesele lui Shakespeare de la noi n-au reușit în ultima vreme să devină evenimente teatrale majore (cu excepția recentă a lui Coriolanus, traducerea Horia Gârbea și Mircea Volceanov), iar după mine asta s-a întâmplat în bună parte din cauza lipsei de asumare a unor retraduceri creative, bazate pe un concept regizoral clar, puternic. Am trecut de mult de etapa traducerilor ”la birou”, create pentru prestigiu literar, iar viteza cu care lucrurile se întâmplă în lume impune un alt ritm și pentru noile montări Shakespeare. Venirea în turneu la FNT a lui Robert Lepage cu un spectacol colaj pe baza piesei Hamlet a fost parțial compromisă în 2017 de folosirea pentru subtitrarea în română a spectacolului a unei traduceri învechite, insuficient adaptate la textul spus pe scenă; recenta montare cu Romeo și Julieta la TNB, semnată anul trecut de Yuri Kordonski demonstrează clar distanța dintre un ”Shakespeare de bibliotecă” (deși în caietul program traducerea îi este atribuită Violetei Popa, ce se aude pe scenă nu are legătură cu limba contemporană) și felul în care vorbesc actorii din noile generații, iar în această distanță se pierd și sensurile adânci ale spectacolului. Nu-i poți pune pe tinerii care își fac selfie-uri pe tot parcursul spectacolul – idee regizorală, desigur – să vorbească precum strămoșii lor.

În consecință, nu poți să nu te întrebi după ce vezi aceste spectacole, în care vocea ”marelui Will” e când coborâtă dintr-o bibliotecă plină de praf, când sare isteric din televizor, unde e Shakespeare în toate astea? Întrebare cu atât mai justă azi, de ziua lui.