Interferențe 2024. Partea I.[1] Artistul, un rezonator al valorilor timpului

În vâltoarea anului electoral 2024, cele trei decenii și jumătate scurse de la Revoluția din 1989 au trecut aproape necomentate, cu toate că bulversarea produsă de apariția prezidențiabilului Georgescu, ivit din bolgiile internetului, oferea ocazia perfectă pentru o dezbatere onestă despre cursul democrației sub asaltul ideologiilor naționaliste. În mediul teatral autohton doar Festivalul bienal Interferențe, desfășurat la Cluj în organizarea Teatrului Maghiar de Stat (TMS) în perioada 3-17 noiembrie 2024, și-a asumat deschis reflecția asupra schimbării ca temă a celei de-a IX-a ediții: 35 de ani după schimbarea regimului. Lupta organizatorilor cu finanțatorii pentru fiecare leu din bugetul subțiat de prioritățile anului electoral a impus creșterea numerică a spectacolelor invitate din țară, astfel focusul pe istorie și comentariul ei în diversitatea esteticilor e elementul comun al spectacolelor vizionate în cele doar câteva zile petrecute de mine la Cluj. Interferența istoriei cu i mare cu istoriile individuale și colective, perspectiva oficială a istoriei confruntată cu cea subiectivă, documentară sau ficționalizată se reflectă în varietatea  selecției care s-a dovedit bogată și provocatoare.

Am scris la vremea premierei despre spectacolele Neînțelegerea[2]de la TMS și despre Jurnalul de România. Timișoara[3] de la Teatrul German de Stat, prezente în Festival pentru dimensiunea lor etică și socio-politică, teme de acută actualitate în societatea românească de azi. Interogarea limitelor libertății, răspunsul individului la etica socială în transformare, asociată rolului artiștilor în comunitate  sunt teme consonante cu tematica festivalului.

Dintre invitații străini, coregraful Josf Nadj revine la Cluj cu o creație recentă, Lună plină, coproducție a companiei franceze Atelier 3+1. Coregraful e acompaniat de șapte dansatori africani, colaboratori și la precedenta sa creație (Omma), cu care explorează ritmurile interioare ale vitalității masculine activate de energia feminină a lunii pline. Dincolo de pulsația cosmică captată de mișcarea abstractă a corpurilor sculpturale, grupul  dansatorilor e condus de un personaj zoomorf cu mască, ce trimite la forța brută, capabilă să domine și să supună instinctul eliberator al mișcării. Spectacolul provoacă, astfel, reflecția asupra fluxului și refluxului forțelor vitale ale mulțimii controlate politic în istorie. Misterul germinativ al Lunii alimentează vibrația telurică a corpurilor în dans și coagulează ideea perenei aspirații a umanității spre libertate, opusă reflexului dominator al supunerii prin violență.

În aceeași ramă a valorii absolute a libertății și a rolului artistului de conștiință lucidă a epocii, două spectacole semnate de regizorul Tompa Gábor sugerează vindecarea traumelor politice la care conduce utopia societății egalitare. Cum vă place de Shakespeare în viziunea scenografei Maria Miu, coproducție a Centrului de Producție Teatrală și muzicală și a Teatrului Dramatic de Stat „Stoyan Bachvarov” din Varna (Bulgaria), plasează acțiunea într-o pădure butaforică (echivalentul pădurii Arden) ce mi-a amintit de Teatro Amazonas de la Manaus, clădirea operei construite în secolul XIX în mijlocul pădurii braziliene, născută din succesul economic adus de exploatarea cauciucului natural. Povestea cunoscută a rivalităților politice, a uzurpării puterii legitime și a refugiului într-un utopic „regat” natural al armoniei sociale și iubirii, atacă problema abuzurilor și corupției clasei politice într-o manieră care evită actualizarea și decupează rolul civic al teatrului în societate. Regia aduce o schimbare de accent în lectura personajelor; renunță la caracterul pastoral pentru alura hipiotă și le asociază mișcărilor contestatare ale anilor ´60 și angajamentului manifest al artistului în lupta pentru o ordine politică și socială echitabilă. Autoreferențialitatea la lumea scenei e fidelă literei textului și subliniază capacitatea teatrului de a menține viu idealul utopic(?) al libertății în această lectură regizorală critic politică. Bogat agrementat cu muzică, spectacolul basculează de la satira comică la tonul etic al normei (creștine a) iubirii aproapelui. Trupa actorilor bulgari are energie ludică, e charismatică în narativitatea asumată, iar spectacolul chestionează, dincolo de fabulă, problema transformării societății în aspirația ei perenă spre echitate.

Cum va place. Credit foto: Rossen-Donev

Iar cu Pietonul aerului de Eugène Ionesco, de la Teatrul Național Cluj Tompa, Gábor continuă seria montărilor din dramaturgia ionesciană în spiritul fidelității sale de decenii față de teatrul absurdului. Acum, soluția spectacolului e oferită de excelenta idee scenografică a decorului gonflabil (Adrian Damian) în care lupta personajelor pentru a-și menține verticalitatea se dezvăluie ca surprinzătoare metaforă a echilibrului instabil al lumii. Aici, pledoaria pentru luciditatea sensibilă a poeziei (și visării) avertizează asupra disoluției morale, asupra rătăcirii sensului existenței. Atmosfera spectacolului, duplicitar onirică, basculează de la vis la coșmar, iar jocul detașat al actorilor întărește senzația de imaterialitate a lumii ionesciene (o antilume în sensul amenințării distrugerii totale, cu trimitere concretă la agresiunile și războaiele prezentului!). Elementele de decor gonflabile (copacii, colina) și casa-cabană calchiată după stilul picturii naive, fac trimitere și la imaginarul desenelor animate, un comentariu, la rigoare, al suspendării responsabilității în societatea anesteziată civic. Fantoșele umane ce par să plutească deasupra realității ilustrează inconsistența indivizilor în delicioase împliniri actoricești ale personajelor secundare. Zborul diafan al lui Bérenger și viziunile lui coșmarești comunicate „pământenilor” amplifică prăpastia dintre orbirea societății și vizionarismul poetului (apariția delicată a lui Matei Rotaru atinge profunzimi grave). Complementar, Doamna Bérenger (Joséphine) e consoarta opacă, confortabilă în apatia burgheză, iar interpretarea Ancăi Hanu transmite personajului inconsistența funcțională a unei carcase umane. Din nou, artistul e mediatorul cunoașterii revelate, învestit cu responsabilitatea conștiinței epocii, un motiv recurent în variate formule în spectacolele lui Tompa Gábor. Echipa actorilor Naționalului clujean dă viață unei frisonante parabole a lumii crepusculare, valabilă și astăzi, iată, mult dincolo de epoca Războiului Rece când apărea piesa, într-un prezent al crizelor politice și al războiului de la granițele Europei.

Spectacolele grupate aici readuc în centrul dezbaterii artistul și rolul teatrului în societate. În acest spirit, tema festivalului a relansat mediului teatral autohton problema sincronizării instituționale și legislative la noile realități profesionale și instituționale după trei decenii și jumătate de al schimbarea politică. Prelegerea susținută de Marian Popescu, 35 de ani. Teatrul din România după cenzură, a deschis o binevenită perspectivă teoretică asupra transformărilor reușite sau ratate de teatrul românesc în cei 35 de ani, și a lăsat deschisă problema găsirii unor modele teatrale croite după nevoile culturale ale secolul XXI. Dar acesta e, cu siguranță, subiectul altor articole sau cărți[4].

[1] Partea a II-a cronicii se poate citi în revista print, nr. 67(1)/2025, în secțiunea In/Out sub titlul Interferențe 2024. Partea a II-a. Istoria care nu se repetă, se recitește.
[2] v. Povara liberului arbitru, în Scena.ro nr. 65 (3) /2024
[3] v. Rata de schimb etnic german- DEM( Deutsche Mark) în Scena.ro nr 56 (2)/2022, p. 26.
[4] v. Marian Popescu, Scenele teatrului românesc 1945-2004.De la cenzură la libertate, ed. Unitext, 2004.